Acum 6 ani, bibanul de mare costa 35,99 Lei/kg la Auchan. Zilele astea l-am luat cu 39,99 Lei/kg din Lidl. Tot proaspăt, nu proaspăt decongelat. Ne era dor, că nu mai gustaserăm așa ceva din vara trecută, când am cinat, la Taverna lui Manolis, în Kolymbia (sau Kolympia, că nu m-am lămurit: grecii scriu Κολύμπια și pronunță Kolíbia), Rodos.
Kolymbia este o stațiune turistică aflată cam la jumătatea distanței dintre capitala insulei, Rodos, și Lindos, una dintre cele mai populare destinații turistice ale insulei. Primul sejur în Rodos l-am petrecut la un hotel din Kolymbia, Lutania Beach, în vara lui 2008.
Hotelul, printre primele de tip “all inclusive” ridicate în zonă avea toate camerele cu terasele orientate, măcar parțial, spre mare. Iar cum de la parter nu se prea vedea marea, lipsa priveliștii era compensată de câte o piscină privată la fiecare cameră. Acum, ca și în 2008, zona de lângă plajă este plină de “resorturi” de 5 stele, operate de TUI.
După 11 ani am revenit la Lutania Beach nu pentru mâncărurile și băuturile la discreție, nici pentru camerele spațioase și comfortabile, nici pentru tavernele din vecinătate (nu prea numeroase, dată fiind preponderența hotelurilor cu totul inclus), ci pentru apa mării. Situată pe partea sud-estică a insulei Rodos, într-un golf natural, fâșia de plajă lată de 10 – 15 m se întinde pe o lungime de mai bine de o jumătate de kilometru. Apa este oglindă aproape toată ziua, îndeosebi până pe la orele prânzului. În plus, nu se înghesuie prea multă lume aici, plaja fiind de tip “cu pietricele”, iar de la vreo doi metri de mal adâncimea apei depășind un stat de om.
Taverna lui Manolis se află pe strada principală din Kolymbia, zisă și Strada Eucalipților, stradă care dă în șoseaua națională care face legătura între Rodos și Lindos.
Din mașinuța de la Google se vede cam așa:
În interior nu lipsesc preșurile țesute din cordele, fie atârnate pe pereți, fie întinse pe dușumea ori pe laițele de la mese. Cei care serveau la mese se completau reciproc din punct de vedere lingvistic: doamna nu vorbea engleză, iar domnul nu rupea elineasca.
L-am întrebat “What’s the fish of the day?” (că așa figura în meniu) și mi-a răspuns că nu știe cum îi zice în engleză. Am încercat să-l ajut: “Lavraki?”, dar mai mult l-am încurcat, așa că s-a dus să întrebe bucătarul. A revenit victorios, confirmându-mi bănuiala. Din vorbă în vorbă am aflat că e seișelean/seișelez (nu știu exact care este denumirea corectă a locuitorilor din Republica Seychelles) și că lucrează două veri pe an: una (din mai până în octombrie) în Rodos, cealaltă (din noiembrie până în aprilie) în arhipelagul natal.
Peștii ni i-a servit doamna cu vocabular englezesc minimal. Făcând abstracție de cartofii preprăjiți congelați din supermarket, restul farfuriei a fost OK: pește proaspăt, corect făcut la grătar, verdețuri locale proaspete.
N-a lipsit nici carafa de vinul casei, nici lichiorul de trandafiri “on the house” cu care am încheiat seara. Prețul cinstit și cu bon fiscal.
Dacă încă nu v-ați plictisit, o să trec la partea a doua a poveștii, cea cu lavracul (că-i mai rapid de scris decât biban de mare) gătit acasă.
L-am adus gata eviscerat, însă solzii tot au trebuit să fie dați jos. Având cam la 300 g bucata, am socotit că unul de persoană e suficient. Ca să nu ne afumăm prea tare, am exclus varianta pregătirii pe grill sau în tigaie, așa că am pus cuptorul să se încingă la 200 – 220 ˚C. În ăst timp, peștele spălat și desolzit l-am tamponat cu șervete absorbante, i-am executat câteva crestături oblice – mai puțin cea din coadă, care era “setare de fabrică” pentru a încăpea în caserolă.
Am stropit peștii cu zeamă de lămâie, i-am asezonat (doar la exterior) cu sare și piper. Într-unul am îndesat în cavitatea abdominală două jumătăți de felie de lămâie, iar în crestături niște cimbru uscat. Pe celălalt l-am lăsat simplu, la cererea onoratei clientele.
În tavă am pus o hârtie de copt, am stropit-o cu puțin ulei vegetal (se poate pune ulei de măsline nevirgin, ulei din sâmburi de struguri, ulei din floarea soarelui, după buget), am pus peștii, i-am stropit și pe ei cu ulei, după care am dat tava la cuptor, în partea de jos a acestuia, preț de vreo 20 de minute.
I-am mai rumenit apoi încă vreo 5 – 6 minute cu flacăra din bolta cuptorului. N-a fost nevoie să-i întorc de pe o parte pe alta, iar în farfurii i-am trecut ajutându-mă de două spatule din lemn (neapărat de măslin).
Cât s-au rumenit peștii, s-au prăjit în baie de ulei și cartofii cei noi, pe care i-am atins cu ceva sare și o pișcătură de oregano uscat, asta întru recreerea atmosferei eline.
Neavând la îndemână nici skordalia, nici Retsina, au fost substituie cu un sos de iaurt cu usturoi (nici tzatziki, nici mujdei) și cu un rosé demisec Budureasca Clasic de Dealu Mare (cupaj de Merlot cu Pinot Noir).
S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!