S-a deschis sezonul la zmeură. 15 Lei kilogramul, sau 6 lei caserola de 300 – 330 g. Cam la același preț am luat-o și anul trecut, când am făcut gem. Anul ăsta sărim peste etapa cu gemul, că încă mai avem pe stoc. În consecință, cumpărăm doar o caserolă, ca să pregătim un desert simplu și rapid.

Ce vă trebuie?

• 500 g brânză mascarpone;
• 200 mL smântână grasă (minim 30% grăsime) pentru frișcă;
• 3 – 5 linguri de zahăr (după gust);
• Circa 60 (± 5) coșulețe pentru mini-tarte (se găsesc în pachete mai mici sau mai mari, cam în toate hypermarketurile; aveți grijă să nu fie sărate – acelea sunt pentru aperitive, nu pentru deserturi);
• 150 – 200 g zmeură;
• Câteva frunzulițe de mentă – pentru decor.

Cum procedați?

Bateți bine cu mixerul 500 g mascarpone cu 200 mL smântână lichidă pentru frișcă și 3 – 5 linguri de zahăr (după gust), până obțineți o cremă care nu cade de pe teluri. Puneți-o într-un poș și umpleți cu ea coșulețele pentru mini-tarte.

Adăugați în vârful fiecărui coșuleț astfel umplut câte o zmeură și ceva mentă verde (frecată ori ba – după preferințe ).

Dați pentru câteva ceasuri tava cu mini-tarte la răcoare, cât să se înmoaie ușor aluatul în contact cu crema.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

Marea majoritate a vinurilor de Bordeaux, în ciuda acelui “Appelation Bordeaux Contrôlée”, ori poate tocmai din acest motiv, seamănă izbitor la gust, aromă, buchet, savoare, ______ (completați voi restul), cu zaibărul de la vest de Olt. Cel puțin Bordeaux-ul ăla vândut în România și Franța la Lidl, Selgros, Carrefour, Cora, et co., la mai puțin de 3,5 – 4 euro/750 mL.

De bun e bun, băubil. Merge și atașat la o mâncare rapidă, de caniculă. Cum ar fi această pulpă dezosată de curcan (~380 g) la grătar (de fapt la tigaia ceramică mânjită cu puțin ulei din sâmburi de struguri – cam 5×10^-6 m³ – in your face, chemical engineer!).

Ce vă trebuie?

• 400 g pulpă de curcan dezosată;
• 1 linguriță de ulei din sâmburi de struguri (pentru uns tigaia);
• 100 mL vin alb sec/demisec;
• Sare, piper mixt – după gust.

Pentru garnitură:

• 125 g orez Basmati;
• ¼ de lămâie;
• ½ linguriță de sare;
• 1,5 L apă;
• 1 lingură sos de soia;
• 1 lingură ulei de măsline extravirgin.

Pentru salată:

Ce aveți la îndemână – roșii, castraveți, ridichi, salată verde, ceapă verde, …, totul stropit din belșug cu ulei de măsline, o picătură de oțet balsamic și-un strop de sare marină, adăugat taman la final, astfel încât ingredientele salatei să nu se pleoștească și să rămână crocante.

Cum procedați?

Porniți-vă mai întâi cu garnitura, că durează mai mult.

Puneți la fiert într-un vas încăpător apa, în care ați aruncat și niscaiva sare. Când apa dă în clocot, adăugați punguța cu orez Basmati și sfertul de lămâie, apoi lăsați-le să fiarbă în legea lor, la foc potrivit, cât scrie pe ambalajul orezului (14 – 16 minute, în cazul de față).

Scurgeți apoi bine apa din punga cu orez și răsturnați orezul într-un bol încăpător. Asezonați-l cu sos de soia și ulei de măsline, așa cum v-am explicat aici.

Cât timp fierbe orezul, vă puteți ocupa de carne. Tăiați pulpa de curcan în felii subțiri, cam de 5 – 8 mm grosime. Asezonați feliile de carne cu sare și piper, apoi aruncați-le în tigaia încinsă, pe care în prealabil ați uns-o cu (foarte puțin) ulei vegetal.

Lăsați-le să se rumenească la foc potrivit câte 4 minute pe fiecare parte, apoi stingeți-le cu vin.

Dați focul la mic, acoperiți tigaia cu un capac, și lăsați feliile de pulpă să se înăbușească în vin cam 5 minute, apoi scoateți capacul și lăsați să scadă lichidul până când rămâne un sos gros, pe care puteți să-l turnați peste carnea din farfurie, ori puteți – mai târziu – să-l colectați cu miez de pâine proaspătă.

O salată încropită ad-hoc cu ce-aveți la-ndemână, și-un păhărel de Bordeaux așa, mai după buget, completează în mod fericit farfuria.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

În următoarele două săptămâni n-o să am nici timpul, nici mijloacele de a posta noutăți culinare pe blog. Poate, eventual, ceva poze, precum cele de mai jos, realizate în 2015 la precedentul periplu (și) prin gastronomia franceză:

 S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

În zilele astea de vară, când temperaturile – de afară sau chiar din casă – depășesc temperatura de topire a galiului, nu-ți mai prea vine să mănânci mâncare caldă, darmite să stai lângă foc s-o pregătești. Cum însă nu suntem chiar toți raw-vegani, mai simțim câteodată nevoia și de altceva decât de ierburi asezonate (a se citi “salate”). Un singur ochi al aragazului, aprins mai puțin de 10 minute, ne poate satisface această nevoie minimală.

Ce vă trebuie?

• 3 ouă;
• 2 roșii;
• 2 felii subțiri de ceafă de porc crud-uscată;
• 1 lingură de parmezan dată prin răzătoarea mică;
• O mână de “așchii” de parmezan;
• 1 linguriță de ulei de măsline;
• 2 – 3 frunze de busuioc proaspăt;
• Sare, piper, praf de chilli (boia iute) – după gust.

Cum procedați?

Bateți bine ouăle, asezonați-le cu sare și piper după gust, iar la sfârșit încorporați în ouăle bătute parmezanul ras.

Tăiați roșiile în cubulețe mici.

Încingeți bine o tigaie antiaderentă (teflonată sau cu acoperire ceramică) pe care ați uns-o în prealabil cu puțin ulei de măsline.

Rumeniți în tigaia încinsă, la foc potrivit, feliuțele de ceafă crud-uscată – câte un minut pe fiecare parte.

Adăugați roșiile tăiate cuburi mici și lăsați-le să sfârâie în tigaie vreo 2 – 3 minute.

Răsturnați în tigaie ouăle bătute și amestecate cu parmezan ras, întinzându-le ca să acopere uniform tot fundul tigăii. Adăugați “așchiile” de parmezan, și – dacă simțiți nevoia – mai puneți ceva piper și/sau chilli. Rupeți în bucăți mici frunzele de busuioc și presărați-le peste omletă.

Reduceți focul, acoperiți tigaia cu un capac (NU amestecați omleta!), iar după 2 minute stingeți focul și lăsați omleta nemișcată încă 3 – 4 minute, cât să se desăvârșească gătirea ouălor.

Luați cu grijă, ajutându-vă de o spatulă, omleta din tigaie și transferați-o pe farfuria de servire. O puteți decora cu frunze de busuioc, cimbru sau cimbrișor.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

De voie, de nevoie, a trebuit să merg în Franța în plin EURO 2016. Am prins sfârșitul grupelor, optimile și primele trei sferturi de finală. Deși nu sunt un împătimit al fotbalului, am văzut totuși câteva meciuri (la televizor, bineînțeles). În cele câteva zile petrecute în Paris, am încercat să surprind atmosfera. Mai mult în imagini decât în vorbe.

Încă înainte de începerea Campionatului european, mass-media ne-a indus ideea că o să ne pândească Moartea la tot pasul. Așa este:

Oricum, măsurile de securitate au fost intensificate. Nu mai puteai intra la Notre-Dame sau la Sacre-Coeur fără să fi controlat, chiar dacă superficial, în bagaje. Unele locuri publice au devenit inaccesibile,

iar prezența forțelor de ordine a devenit mult mai vizibilă.

Ca și a celor de salubritate.

Au dispărut și încăperile din hoteluri în care îți puteai depozita temporar bagajele. În schimb a crescut vertiginos prețul cazării.

Parizianul de rând și-a arborat drapelul național la fereastră. Nu știu dacă în semn de susținere pentru “Les Bleus”, sau doar pentru că i se fâlfâia.

În rest, steaguri ale naționalelor calificate la turneul final, atârnate la intrarea în cârciumi, întru atragerea clienților.

Și suporteri, mulți suporteri.

La capitolul “steaguri”, am stat chiar binișor. Mai bine decât Ghiță Pristanda (Notă pentru cârcotașii care or să zică că ăla-i drapelul Ciadului).

Primăria Parisului a organizat, pe esplanada din față de la Hotel de Ville o expoziție cu containere ale țărilor participante la turneul final.

Românii au fost prezenți cu “grădina Carpaților”, Călușarii și Leslie Nielsen.

Mai creativi mi-au părut elvețienii și belgienii.

Dar cei mai creativi au fost islandezii.

Iar turcii nu știu dacă erau cinici.

Am reținut și câteva vestigii ale trecerii românilor prin Orașul Luminilor.

Pentru concetățenii noștri stabiliți la Paris, nimic deosebit: business as usual.

Una peste alta, per global a fost o experiență agreabilă, mai mult decât:

Despre zona culinară a Parisului, cu altă ocazie.

A bientôt!

Nu știu cine a inventat frigăruile, dar bine le-a făcut! Că se cheamă skewers, brochettes, souvlaki, șașlik, șiș kebab, satay ori yakitori, contează mai puțin. În principiu, o frigăruie constă dintr-o tijă subțire, ascuțită la un capăt, confecționată din lemn (cel mai adesea), ori din metal, în care se înfig (NU se înfing!) bucățele/cuburi de carne/legume/ciuperci/fructe (marinate ori ba), care ulterior se procesează termic pe foc de lemne sau cărbuni. Se pot pregăti însă și la cuptor (cu gaze sau electric) ori în tigaia-grill.

Americanii de la epicurious.com au dat cinci legi de bază întru obținerea frigăruilor perfecte (zic ei). Legea numărul 1 zice că să nu amesteci pe aceeași frigăruie chestii diferite. Din ce-am văzut (și mâncat) eu, această lege este respectată de majoritatea bucătăriilor etnice.

Grecii fac souvlaki. Poți mânca souvlaki la restaurant,

pe vapor,

pe malul Mării Egee,

ori pe o insulă pustie:

Ei fac souvlaki din carne de porc,

din tocătură (precum kebabul turcesc),

dar și din pește-spadă (acesta este mai greu de găsit în farfurie, întrucât este acoperit din belșug cu ceapă tăiată mărunt).

Găsești souvlaki și la restaurantele cu specific elen din România. Am mâncat la Dyonisos, în Bucșinescu (cine-a studiat la Iași știe la ce mă refer) așa ceva:

Japonezii (cel puțin cei din Paris) respectă parțial legea 1 de la Epicurious. Dacă pentru japonezii din Japonia yakitori înseamnă (strico sensu) frigărui de pui, pentru turiștii rătăciți prin Paris, “yakitori” are sensul general de “frigărui”. Un meniu yakitori constă din patru frigărui: porc, pui, chifteluțe și vită cu brânzâ. Servite cu un bol de orez și cu o salată “asortată”.

Tot la Paris găsim kebabul indian/pakistanez:

Eu l-am gătit pe cel promovat de chef Scărlătescu. Nu-i rău. L-am făcut și pe grătar (lemne + cărbuni), dar și în tigaia-grill (dar nu mai găsesc pozele).

Am făcut și frigărui cu creveți, ba chiar și cu ananas. Detalii găsiți aici și aici.

Chiar dacă n-am respectat legea 1 Epicurious, mi-au ieșit binișor frigăruile cu ficăței de pui, ciuperci și legume, cele cu pulpe de pui marinate, ciuperci și legume, ori cele fără carne (doar cozi de ciuperci și legume). Dacă ați avut răbdarea să citiți până aici, rețetele acestora din urmă le găsiți mai jos.

Frigărui cu ficăței de pui, ciuperci, ardei capia și dovlecel

Ficățeii (cca 500 g) se desfac în bucăți mici, se spală cu apă din abundență și se scurg bine.

Se lasă în lapte 15 – 20 minute, pentru frăgezire, apoi se scurg bine.

Li se adugă piper (după gust), boia dulce ( 1 – 2 lingurițe), ulei de măsline (2 – 3 linguri) și se lasă la marinat minim 30 de minute.

Pe bețele de frigărui se adaugă alternativ, bucăți de ficat de pui, bucăți de ardei capia, rondele de dovlecei și ciuperci champignon (fără codiță).

Se rumenesc încet, 15 – 20 de minute pe grătarul încins cu lemne și/sau cărbuni). Sau, se pot rumeni în cuptorul electric (încălzire cu rezistențe sus și jos, 200 ˚C, 30 de minute).

Se servesc fierbinți, cu sos de iaurt cu usturoi, ori sos pesto.

Frigărui cu pulpe de pui marinate, ardei gras, roșii cherry și ciuperci

Pulpele de pui dezosate (cam 400 g) se taie în patru și se marinează circa 30 de minute într-o pastă formată din: 2 lingurițe amestec de condimente pentru friptură de pui (sare, boia dulce, praf de usturoi, piper, măghiran, rozmarin), 2 linguri de ulei de măsline, 50 -75 mL bere brună.

Pe frigăruile din lemn se pun alternativ: bucăți de ardei gras roșu, bucăți de pulpe de pui marinate, roșii cherry galbene, ciuperci champignon mici (fără codiță).

Se așează pe grătarul încins și se lasă să se rumenească 10 – 15 minute.

Se servesc calde, alături de felii de dovlecel grillate, cu un sos de iaurt cu usturoi, sau un sos picant din ardei iuți.

Frigărui cu cozi de ciuperci, roșii, usturoi și ceapă (albă și roșie)

Ceapa se curăță, se spală și se taie în sferturi.

Roșiile, de asemenea, se taie în sferturi (dacă aveți roșii cherry, puneți-le întregi).

Usturoiul se desface în căței și se lasă necurățat.

Folosiți cozile de ciuperci recuperate de la frigăruile prezentate anterior.

Puneți pe frigărui, alternativ: cozi de ciuperci, sferturi de roșii, sferturi de ceapă albă, căței de usturoi, sferturi de ceapă roșie.

Lăsați-le să se rumenească pe grătarul încins pănă când ciupercile sunt pătrunse, iar roșiile și-au îndepărtat faza lichidă și s-au copt (10 – 20 de minute).

Merg foarte bine alături de pălării de ciuperci grillate cu sos de usturoi, mititei, ori ceafă de porc la grătar.

P.S. Dacă utilizați frigărui din lemn, nu uitați să le țineți în prealabil la înmuiat în apă (10 – 15 minute). În felul acesta evitați ca acestea să se facă scrum când le puneți pe grătarul bine încins.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

Dacă tot s-a deschis sezonul la dovlecei, zic că este timpul să încropim o musaca. O musaca de dovlecei. Nu mai stau acum ca să explic ce este musacaua și de unde ne-am procopsit cu ea. Am făcut-o aici și aici. Chiar dacă, de regulă, carnea introdusă în musaca este carne tocată de vită, mi-am permis o licența culinară și am înlocuit-o cu tocătură de carne de porc. Extrasă din cârnați. Nu-i musai să faceți la fel. La o adică, o puteți face și cu carne de pui, de curcan, ori chiar de cangur. Important este să vă placă. Iar de nu vă place, puteți folosi dovleceii în alte scopuri. Găsiți aici câteva sugestii.

Ce vă trebuie?

• 4 dovlecei potriviți ca mărime (cam 1 – 1,2 kg în total);
• ½ kg cârnați de porc picanți;
• 150 g (1 bucată) cârnat de porc afumat;
• 2 căței de usturoi;
• 1 ceapă roșie (mică);
• 1 ceapă galbenă (mică);
• 2 (pentru călit umplutura) + ½ (pentru uns tigaia grill) + ½ (pentru uns tava) linguri de ulei din sâmburi de struguri;
• ½ ardei gras roșu;
• ½ ardei gras verde;
• 1 cutie (440 g) roșii tăiate cuburi în suc propriu;
• 1 linguriță oregano uscat;
• ½ legătură de pătrunjel verde;
• 2 linguri de pesmet;
• 100 – 150 g Parmezan ras;
• 50 g Emmentaler tăiat în cuburi mici;
• Sare și piper – după gust;
• Frunze de busuioc verde – pentru decor.

Cum procedați?

Spălați bine dovleceii, tăiați-i pe lungime în felii groase cam de 0,5 cm, presărați-i cu sare și lăsați-i cam 15 – 20 să-și elibereze lichidul, apoi ștergeți-i cu șervete absorbante.

Ungeți tigaia grill cu ½ lingură de ulei din sâmburi de struguri, încingeți-o bine și rumeniți în ea feliile de dovlecel câte 4 – 5 minute pe fiecare parte, până când acestea se înmoaie.

Curățați ceapa și tocați-o mărunt. La fel și usturoiul.

Tăiați ardeii grași în cuburi mici.

Scoateți pasta din interiorul cârnaților și frământați-o cu mâna până când obțineți un amestec omogen.

Într-o tigaie antiaderentă încăpătoare (un wok, de exemplu) încingeți la foc mediu 2 linguri de ulei în care căliți usturoiul (1 minut), ceapa (încă 2 minute), apoi ardeii grași (încă 5 – 6 minute). Adăugați apoi pasta de carne, și căliți-o vreo 7 – 8 minute, amestecând energic.

Adăugați apoi conserva de roșii, asezonați cu sare și piper, reduceți focul și fierbeți ușor compoziția (la foc mic) încă 25 – 30 de minute.

Desăvârșiți compoziția cu oregano uscat și pătrunjel verde tocat. Potriviți gustul final de sare și piper.

Ungeți o tavă cu pereți înalți (18 × 24 cm) cu puțin ulei vegetal, tapetați-o cu pesmet și așezați în ea un strat de felii prăjite de dovlecel.

Turnați deasupra amestecul de carne și legume pregătit anterior, într-un strat cât mai uniform, apoi adăugați parmezan ras.

Așezați deasupra încă un rând de felii de dovlecel pe care îl acoperiți apoi cu parmezan ras (nu vă zgârciți la parmezan!).

Dați tava la cuptor (acesta trebuie preîncălzit la 180 – 200 ˚C) pentru circa o jumătate de oră.

Porționați musacaua, așezați-o în farfuriile de servire și decorați-o cu cubulețe de Emmentaler și frunze de busuioc proaspăt.

Se servește fierbinte, acompaniată de un pahar de vin roșu, sec. Un Cabernet Sauvignon de Recaș sau un cupaj Cabernet – Syrah.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

Mai găsiți tot aici, pe blog, și alte musacale:

Musaca de cartofi:

Musaca de vinete:

V-am mai spus că îmi place să mănânc pește? Dacă nu, vă zic acum. În vacanța din vara asta, n-am mai putut merge în Kos, ca de obicei, din motive de frică de refugiați (frică a agențiilor de turism românești, care n-au mai închiriat chartere pentru acest loc minunat pentru destindere). Am optat pentru Rodos, cea mai mare insulă din Dodecanez, pe care o mai văzusem în urmă cu vreo opt ani de zile. Așa că am înlocuit cura de pește din Kos cu o cură de fructe de mare în Rodos. Nu că nu s-ar fi găsit pește în insula respectivă. Numai că peștii “normali” (adică la maxim 300 – 350 g bucata) se găseau aproape exclusiv în restaurantele pentru turiști (unde se folosesc materii prime nu întotdeauna proaspete, iar prețurile sunt binișor umflate), în timp ce în tavernele pescărești frecventate mai ales de localnici, cei mai mici pești băteau cam la un kil jumate bucata (“one half kilo”, cum bine zicea Petreanu) – puțin cam mult pentru o cină în doi. Am devorat două astfel de animale, ce-i drept, în patru, în rest mulțumindu-ne cu chestii gen calamar umplut, caracatiță la grătar, salată de arici de mare, midii și creveți saganaki. Dar despre astea povestim cu altă ocazie.

Revenind la pește, cum cel din Rodos a fost cam puțin și total lipsit de usturoi, ajunși acasă am început cu niște păstrăv la cuptor, continuând apoi cu niscaiva pești la grătar. Cam un kil de păstrăv și încă pe-atâta rondele de somn (adică două bucăți).

Dacă jaru-i bun (nici prea-prea, nici foarte-foarte), păstrăvul e gata în 8 – 10 minute, câte 4 – 5 pe fiecare parte.

Cu somnul e altă mâncare de pește . Îi trebuiește un foc mai molcom, cât să i se topească în tihnă slăninuța și să se-ndulcească. Prea multe pregătiri ante-grătar nu-i trebuie: sare, piper, eventual și-o pișcătură de cimbru.

Feliile de lămâie pe care le vedeți sunt puse mai mult ca să împiedice lipirea peștelui de grătar (mai multe despre cum să nu rămâneți cu peștele lipit de grătar găsiți aici).

Cât timp se grataragește somnul alături de niște rondele de dovlecel proaspăt cules din grădină și de niște pălării de șampinioane umplute cu parmezan ras, aveți timp să încropiți un sos iute-acrișor, numai bun de pus peste bucățile fierbinți de somn, mustind de grăsime (nu vă speriați, e o grăsime cu mulți de omega – 3, 6, 9 – dar cine stă să-i numere?). Deși, dacă l-ați prepara mai din timp, sosul respectiv ar fi mult mai gustos, aromele dintr-însul împleti(cin)du-se în tihnă.

Întru pregătirea acestui sos aveți nevoie de două roșii de grădină, bine coapte și zemoase, vreo trei căței de usturoi, unul sau doi ardei iuți, niscaiva sare grunjoasă, câteva frunze de busuioc și de cimbru, o pișcătură de zahăr, zeama de la o jumătate de lămâie și câteva linguri bune de ulei, preferabil de măsline (dacă n-aveți la îndemână e bun și cel de floarea-soarelui).

Curățați usturoiul și tocați-l cât mai mărunt; așișderea tocați mărunt și ardeiul iute (ca să nu iasă sosul prea pișcăcios, îndepărtați nervurile și semințele), iar roșiile zdrobiți-le și, eventual, îndepărtați-le coaja. Frecați usturoiul cu sare până obțineți o pastă în care înglobați ardeiul iute, roșiile și frunzele de cimbru și busuioc rupte mărunt. Adăugați puțin zahăr (care mai “taie” din aciditatea roșiilor), zeamă de lămâie și, în final, uleiul. Amestecați totul energic, apoi lăsați-l să se odihnească (cu cât mai mult, cu atât mai bine). Înainte de a-l întinde peste pește scuturați-l bine, pentru omogenizare. Cantitățile date sunt cu titlu informativ – puteți să-l faceți cât de iute/acru/sărat vă poftește inima.

Garnisit cu sosul astfel pregătit, somnului la grătar i se poate atașa și o mămăliguță, dar nu-i obligatoriu. Merge și numai cu legume și ciuperci la grătar. Dacă-i zăpușeală mare, înlocuiți paharul de vin roșu sec cu o bere rece.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

Cum – necum, am constatat că, prin rezerva obișnuită de paste uscate, s-a rătăcit și o cutie de capellini de la Barilla. Nu mai rețin când și în ce scop le-am achiziționat, probabil pentru ca “să fie acolo, că nu se știe niciodată când ai nevoie”. Pentru neinițiați, capellini sunt niște spaghetti mai sfrijite, având un diametru sub 1 mm, mai precis între 0,85 și 0,92 mm. Nu sunt chiar cele mai subțiri paste, căci există și cu diametre de până la 0,78 mm, acestea numindu-se însă capelli d’angelo – “păr de înger” como s-ar dice la noi, la Romania .

Ce vă trebuie?  

 
Cum procedați?

Tăiați costița sub formă de “bețișoare” groase de vreo 5 mm.
Feliați ciupercile în prealabil șterse cu un șervet umed (doar pentru a îndepărta eventualele urme de pământ/compost).
Curățați și feliați usturoiul și șalotele. Puneți la fiert o oală mare cu 1,5 – 2 L de apă, în care adăugați o linguriță rasă de sare (aici veți fierbe pastele).

Într-o tigaie antiaderentă încăpătoare, unsă cu ulei de măsline, puneți să se rumenească la foc potrivit bucățile de costiță afumată. Lăsați-le să se rumenească uniform 2 – 3 minute (întorcându-le pe toate părțile), apoi adăugați șalotele și, după încă 2 minute, feliile de usturoi, pe care le lăsați să se călească nu mai mult de 1 minut.

Adăugați apoi ciupercile și lăsați-le să se călească vreo 4 – 5 minute.

 
Reduceți focul la mic și adăugați conținutul conservei de roșii. Fierbeți totul încetișor cam 10 minute, apoi adăugați vinul și mai lăsați să fiarbă încă 5 minute.
 

Între timp, puneți la fiert pastele în apa clocotită. Lăsați-le să fiarbă cu 1 minut mai puțin decât durata indicată pe ambalaj, întrucât ele se vor desăvârși împreună cu sosul.

Scurgeți pastele, răsturnați-le în sos, adăugați frunzele de busuioc rupte în bucăți mici, asezonați cu sare și piper și amestecați energic timp de 2 – 3 minute, apoi dați tigaia de pe foc, acoperiți-o cu un capac și lăsați-o să se odihnească vreo câteva minute înainte de servire.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

După îndelungate cercetări științifice desfășurate de-a lungul mai multor decenii, am ajuns la concluzia că un pește este cu atât mai gustos, cu cât este mai urât. Altfel spus, există o relație de inversă proporționalitate între frumusețea peștilor și gustul acestora. Unul dintre cei mai gustoși pești pe care i-am testat vreodată a fost un rofos, după cum îi zic grecii. Tot de la ei am aflat că în engleză i se spune dusky grouper. N-am găsit o denumire echivalentă în limba română, dar am aflat-o pe cea latinească: Epinephelus marginatus. Neprelucrat, arată cam așa (sursa):

O astfel de urâțenie am mâncat la o tavernă pescărească din Rodos. După aproape un ceas de stat pe grătar, rofosul (că altfel n-am cum să-i zic), a venit la masă așa:

 
Ne-am lins pe degete, la propriu, când l-am terminat de devorat. 

Din categoria peștilor urâți spre foarte urâți, face parte și cambula. Deși locuiește (și) în Marea Neagră, n-am prea văzut-o prin galantarele pescăriilor românești decât începând de anul acesta. La preț de cotlet de porc fără os. Am cumpărat una de probă, iar după ce-am pregătit-o și am mâncat-o, am mai luat vreo câteva, să am acolo, de-o nevoie . Dintr-o cambulă eviscerată și curățată, cântărind cam un sfert de kil, poate ceva mai mult, am scos două porții decente de fel principal: cambulă cu sos de tarhon și capere, cu garnitură de cartofi noi la cuptor.

Ce vă trebuie?

• 1 cambulă cam de 300 – 350 g;
• 1 lingură de ulei din sâmburi de struguri;
• 50 g de unt;
• 3 – 4 linguri de făină albă;
• Sare și piper – după gust.

 

Pentru sos

• 25 g de unt;
• 1 linguriță de tarhon uscat;
• 2 lingurițe de muștar de Dijon;
• 1 linguriță de capere în oțet;
• 2 – 3 fire de mărar verde, tocat fin;
• ¼ linguriță de piper negru proaspăt măcinat.

 

Pentru garnitură

• 600 g cartofi noi, potriviți ca mărime;
• 2 – 3 linguri de sare grunjoasă;
• 1 lingură de griș;
• 2 – 3 linguri de ulei de măsline condimentat cu chilli;
• 30 g de unt;
• ½ legătură de mărar verde, tocat mărunt.

Cum procedați?

Aveți trei chestii simple de făcut: să prăjiți cambula, să rumeniți cartofii și să potriviți sosul. Apoi, n-aveți decât să le combinați.

Întrucât cel mai mult durează pregătirea garniturii, vă recomand să începeți cu aceasta.

Garnitura de cartofi noi la cuptor:

Spălați bine cartofii și puneți-i într-un vas încăpător împreună cu sarea grunjoasă. Acoperiți-i cu apă și lăsați-i să stea așa cam vreun ceas. Or să se curețe mai ușor, fiind suficient doar să-i frecați cu un burete de sârmă. După ce i-ați curățat, ștergeți-i bine cu șervete absorbante și tăiați-i în sferturi, pe lungime.

Luați o tavă încăpătoare (în care să vă intre cartofii într-un singur strat), adăugați peste cartofi grișul și uleiul condimentat și amestecați totul cu simț de răspundere.

Dați tava la cuptor (acesta trebuie preîncălzit în prealabil la 200 ˚C) timp de 30 – 35 de minute, timp în care mai amestecați sporadic în ei, ca să se rumenească uniform, pe toate părțile.

Adăugați untul peste cartofi și mai dați-i la cuptor încă 10 – 15 minute, după care presărați peste ei mărarul tocat.

 
Cât timp cartofii stau cuminți în cuptor, ocupați-vă de sos și de cambulă.

Cambula propriu-zisă:

Dacă folosiți cambulă gata eviscerată, spălați-o bine și apoi ștergeți-o cu șervete absorbante. Dacă nu-i eviscerată, ghinion. Trebuie să executați voi înșivă această operațiune.

Asezonați-o cu sare și piper, apoi treceți-o prin făină.
 

Luați o tigaie antiaderentă încăpătoare, în care să încapă toată cambula (nu așa cum vedeți în fotografie). Dacă nu aveți o tigaie suficient de mare, luați o cambulă mai mică (ori tăiați-i coada celei pe care o aveți). Puneți-o la foc potrivit și încingeți în ea uleiul în care ați adăugat unt (De ce și unt și ulei? Pentru că untul simplu, după ce se încinge, are prostul obicei să împroaște peste tot. Uleiul îi mai taie din elanul revoluționar.)
 

 
În amestecul de grăsime bine încins prăjiți cambula, la foc mediu, câte 4 – 5 minute pe fiecare parte. Aveți grijă cum o întoarceți, să nu pățiți ca mine .

După ce s-a rumenit frumos, o scoateți pe un platou cald și încercați să o tranșați în două părți egale, scoțându-i șira spinării. S-ar putea să vă reușească, dar nu bag mâna-n foc pentru asta.

 
Sosul de tarhon și capere:

Luați o crăticioară mică și topiți în ea, la foc mic, untul. Când acesta începe să clocotească, adăugați pe rând tarhonul uscat, muștarul, caperele, piperul și mărarul verde. Amestecați după adăugarea fiecărui ingredient și lăsați să dea în clocot.

Pe farfuriile de servire așezați jumătățile de cambulă și garnitura de cartofi. Turnați sos peste cambulă și vin în pahare, nu invers.
 


 
După părerea mea (de care nu este obligatoriu să țineți seama) ar merge un Pinot Gris (sau Grigio dacă-i “delle Venezie”) pedepsit ceva timp în frigider.

 
S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

Una din rețelele de socializare (nu dau nume pentru a nu fi acuzat de publicitate ascunsă ) mi-a amintit că, acum vreo patru ani pe vremea asta, încropeam o salată de andive dreasă cu un sos de telemea de capră și muștar de Dijon. Era pe vremea când făceam mâncăruri mai bune puțin convenționale și poze mai proaste puțin reușite (nu că s-ar fi schimbat ceva de atunci și până acum ). Tocmai ce reveniserăm dintr-un periplu prin Sovata, Praid, Toplița, Borsec, Lazarea, Gheorgheni (nu neapărat în această ordine) în care ne-am delectat cu diverse chestii făcute ca-n Ardeal: păstrăv prăjit cu mămăliguță și mujdei, coaste de purcel cu mămăligă și brânză, supă gulyas, supă de cartofi cu tarhon, papricaș, toate stropite din belșug cu palincă și borviz. După toate astea, nepoții mei și-au dorit ceva puțin mai exotic. Le-am făcut garides saganaki, niște chinezării la wok (vă voi povesti despre ele altă dată) și această salată, inspirată de faptul că aveam în frigider niște andive pregătite să iasă din termenul de garanție.

Ce vă trebuie?

• 3 andive potrivite ca mărime (circa 350 – 400 g în total);
• 150 – 200 g telemea de capră;
• 3 linguri de muștar de Dijon;
• 2 – 3 căței de usturoi;
• ½ legătură de mărar verde;
• 2 – 3 linguri de chefir (se poate înlocui cu lapte bătut sau un iaurt mai fluid);
• 3 linguri de ulei de măsline;
• 1 – 2 lingurițe de zeamă de lămâie;
• Sare, piper negru – după gust.

Cum procedați?

Întrucât andivele sunt foarte sensibile și se oxidează ușor, lăsați pentru mai la urmă pregătirea lor, ocupându-vă mai întâi de pregătirea sosului:

Tăiați telemeaua în cuburi cam de 1 – 1,5 cm;

Curățați usturoiul;

Spălați și scurgeți mărarul, apoi rupeți-l în 2 – 3 bucăți;

Puneți în blender telemeaua, usturoiul și mărarul și pulsați până când obțineți o pastă;

Adăugați muștarul și uleiul, apoi pulsați din nou;

Adăugați chefir cât să obțineți un sos nu prea vâscos și potriviți gustul de sare și piper.

Acum, că sosul este pregătit, vă puteți ocupa de andive:

Îndepărtați frunzele din exterior ale andivelor, iar pe cele rămase tăiați-le perpendicular pe fibră, în bucăți lungi de 1,5 – 2 cm.

Întrucât cotoarele sunt ceva mai amare decât restul, se recomandă îndepărtarea lor. Vedeți aici cum se poate face acest lucru.

Puneți frunzele de andive într-un bol încăpător și stropiți-le cu zeamă de lămâie. În felul acesta, pe de o parte încetiniți procesul de oxidare, iar pe de altă parte veți da și un gust ușor acrișor salatei.

Adăugați peste andive sosul pregătit mai înainte, amestecați totul cu simț de răspundere, apoi dați salata la rece (în frigider), măcar pentru o jumătate de oră înainte de servire. Tocmai ați obținut o salată aperitiv ușoară și răcoritoare, ușor acrișoară, ușor picantă, ușor amăruie. Adică ușoară din toate punctele de vedere. Dacă vă plac andivele, aruncați o privire și aici, unde o să găsiți și alte sugestii de preparare.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

În cazul în care n-ați ajuns accidental pe acest blog, probabil sunteți deja familiarizați cu faptul că nu mă prea împac cu pregătirea deserturilor, ci doar – cel mult – cu devorarea acestora. Puținele deserturi pe care le găsiți aici (grupate în categoria inspirat denumită “Deserturi”) sunt, în marea lor majoritate, doar pozate și povestite de către subsemnatul. Tarta cu brânză, piersici și smochine despre care este vorba în povestea care urmează este însă atât de simplu de făcut, încât am reușit s-o duc la bun sfârșit singur-singurel, nefiind nici măcar supravegheat de vreo persoană competentă întru prăjiturit. Nu este un desert prea aspectuos, însă în ciuda acestui fapt s-a evaporat într-un timp mult mai scurt decât cel necesar realizării lui.

Ce vă trebuie?

• 1 bucată dreptunghiulară (275 g) de aluat foitaj;
• 600 g brânză de vaci;
• 2 piersici mari și coapte;
• 5 smochine coapte;
• 7 linguri de zahăr tos;
• 1 lingură de zahăr vanilat (nu este o greșeală – citiți “Nota 1” și o să vă lămuriți);
• 1 lingură de amidon;
• 6 ouă.

Cum procedați?

În bolul mixerului puneți brânza, zahărul, zahărul vanilat și ouăle. Bateți bine cu telurile mixerului (întâi cu viteză mică și apoi la turație maximă), până la omogenizare.

Adăugați amidonul și amestecați din nou compoziția.

Într-o tavă dreptunghiulară tapetată cu hârtie de copt așezați foaia de foitaj astfel încât marginile ei să se răsfrângă pe pereții tăvii (am utilizat o tavă de 34 × 24 × 5 cm, ceva mai scurtă și mai îngustă decât foaia de aluat).

Turnați compoziția de brânză, zahăr și ouă în tavă și adăugați peste ea fructele, în prealabil curățate, tăiate în bucăți mici.

Dați tava pentru o oră la cuptorul în prealabil preîncălzit la 200 ˚C. Pe la jumătatea timpului, întoarceți tava ( la 180˚ sau π radiani, în plan orizontal, nu vertical!). La sfârșit, lăsați 5 minute să se coacă tarta cu flacăra din bolta cuptorului.

După ce scoateți tarta din cuptor, presărați pe deasupra zahăr pudră și, după ce se mai răcorește, feliați-o.

Nota 1: Zahărul vanilat se obține punând într-un borcan cu închidere ermetică zahăr tos și 2 – 3 păstăi de vanilie (puteți folosi chiar și tecile care rămân după ce ați utilizat semințele din ele). În timp, zahărul capătă aroma vaniliei și poate înlocui cu succes zahărul vanilinat din comerț.

Nota 2: Nu-i musai să folosiți neapărat piersici și smochine. Cu unele excepții, merg aproape orice fructe. Iată, de exemplu, o astfel de tartă cu căpșune.

Sau, o tartă cu prune:

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

Preparatul pe care vi-l descriu mai la vale nu este un pesto alla genovese, așa că orice comentarii de genul: nu așa se face, nu se pune d’aia, se pune de cealaltă ș.a.m.d., sunt nule de drept și nu se numără. Este un sos mai puțin aromat decât pestoul făcut numai cu busuioc, dar cel puțin la fel de gustos. Dacă vă pasionează subiectul, mai găsiți alte diverse rețete de pesto, aici.

Sosul acesta parcă anume a fost făcut ca să dea gust unor preparate care altfel n-ar prea avea gust și le-am mânca doar pentru că sunt sănătoase și în trend. Mă refer aici la rondelele de vinete sau dovlecei rumenite pe grătar ori în tigaia-grill.

Ce vă trebuie?

• 2 – 3 crenguțe de busuioc verde;
• 2 legături de pătrunjel verde;
• 2 – 3 căței de usturoi;
• 50 g parmezan, pecorino sau Grana Padano;
• 2 linguri de fulgi de migdale;
• 3 – 4 nuci – numai miezul, evident;
• 1 lingură de zeamă de lămâie;
• 5 – 10 linguri de ulei de măsline extravirgin (după cum doriți un sos pesto mai vâscos, ori mai fluid);
• Sare și piper – după gust.

Cum procedați?

Dacă aveți chef, puteți în prealabil să rumeniți ușor nucile și fulgii de migdale, într-o tigaie fără ulei. Nu-i obligatoriu, însă astfel aroma acestor ingrediente va fi mai pregnantă în preparatul final.

În robotul de bucătărie mixați mai întâi fulgii de migdale, nucile, bucățile de parmezan și cățeii de usturoi (curățați).

Adăugați apoi frunzele de busuioc, cele două legături de pătrunjel (în prealabil spălate, scurse bine și rupte în 2 – 3 bucăți), sarea, piperul și zeama de lămâie. Mixați totul bine până când obțineți o pastă omogenă.

Acum puteți adăuga uleiul de măsline, în fir subțire, la turația minimă a mixerului. Adăugați mai mult sau mai puțin ulei, în funcție de consistența dorită pentru pesto.

Acum vă mai rămâne doar să potriviți gustul final cu sare, piper, zeamă de lămâie.

Pestoul astfel pregătit se poate consuma imediat ori se poate păstra una – două zile în borcan închis etanș, la frigider. Acoperit cu un strat subțire de ulei rezistă și până la o săptămână. Se potrivește foarte bine cu legume la grătar (vinete sau dovlecei, de exemplu), dar merge și cu paste, chiar dacă nu-i pesto alla genovese originale della mamma lui.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

Dacă după ploile de luna trecută piețele s-au umplut de hribi, iată că a venit și vremea ghebelor. Astea din urmă sunt singurele ciuperci pe care mă încumet să le culeg din piață. Hribi, gălbiori și alte specii mai puțin comune culeg numai din supermarketuri, fie proaspete, fie congelate. Vorba proverbului: “dai un ban, dar măcar apuci să-l dai și a doua oară”.

Când vezi piața plină de lădițe încărcate cu ghebe (opintici – cum li se mai spune prin unele zone), nu-ți vine să pleci cu mâna goală. Așa că te gândești să iei vreo câteva sacoșe pline, ca să ai – și tu și urmașii tăi, și urmașii urmașilor tăi… (cred că am cam încurcat poveștile).
Revenind pe firul narativ principal, ajungem să ne punem legitima întrebare: Cum conservăm ghebele? Ca să avem și în extra-sezon, atunci când ni se face poftă de-o tocăniță ori de-o salată mai diferită. Ori de niște paste. Sau de alte paste.

Indiferent de modalitatea de conservare, mai întâi ghebele trebuie bine curățate. Așa cum vin de la mama-natură, mai au resturi de pământ, frunze, cetină, pentru a căror îndepărtare trebuie să munciți din greu și să consumați multă apă. Iar dacă prețul ghebelor congelate din magazin vi se pare imens, cumpărați mai întâi 1 – 2 kg de ghebe din piață (ori, mai bine, culegeți-le cu mânuța voastră), aduceți-le la forma potrivită pentru consum și mai vorbim apoi despre cât de scumpe sunt ghebele astea și cum vor să ne jupoaie nemernicii de comercianți.

Secretul curățării ghebelor? Multă răbdare și multă apă. Trebuie să luați la mână fiecare buchețel, să tăiați partea lemnoasă pe care au crescut, să îndepărtați resturile de pământ și vegetație, să le spălați bine (uneori chiar în 2 – 3 ape), iar apoi să le lăsați la scurs. Treaba asta cu scursul este valabilă doar dacă vreți să le congelați în stare crudă (nu cunosc dacă sistemul acesta se practică și la nivel casnic, ori numai în sistem industrial).

Oricum, după ce sunt bine spălate, ghebele trebuiesc opărite puțin, respectiv puse în apă fierbinte cu sare (puneți cam 1 lingură de sare grunjoasă, pentru murături, la 1 litru de apă) și date în clocot pentru vreo 5 minute. După această opărire se pun la scurs, lăsându-se câteva ceasuri bune în strecurătoare (ar fi bună și o centrifugă – v-ar mai economisi timpul). Odată bine scurse, ghebele pot fi conservate în mai multe moduri:

• prin congelare (vezi mai jos);
• prin sărare (vezi și mai jos);
• sub formă de zacuscă de ghebe (click aici pentru rețetă);
• sub formă de ghebe în sos tomat (click aici pentru rețetă);
• sub formă de murături asortate (click aici pentru rețetă).

Ghebe congelate

Ghebele opărite și bine scurse se pun în pungi (de preferință din acelea cu zip-lock), se scoate pe cât posibil aerul din pungi și se închid ermetic. Se pun la congelat, iar apoi se pot păstra în congelator sau în lada frigorifică, la –18 ˚C. Pungile nu trebuie să fie prea mari; ideal ar fi ca o pungă să conțină cam cât gătiți o dată, întrucât odată decongelate, ghebele nu mai pot fi recongelate (adică tehnic se poate, dar știți deja foarte bine că un produs alimentar odată decongelat nu se recongelează!).

Ghebe la sare

Pentru a pune ghebe la sare aveți nevoie de borcane (mai mici sau mai mari – după preferințe și după posibilități) și de sare. Sare grunjoasă (din aceea pentru murături), neiodată.

Pe fundul borcanului puneți un strat uniform de sare, gros de 1,5 – 2 cm, apoi un strat de ghebe (în prealabil opărite și scurse foarte bine), înalt de cel mult 4 – 5 cm, apoi încă un strat de sare, ș.t.a. (și tot așa), până când se umple borcanul. Aveți grijă ca ultimul strat din borcan să fie un strat de sare de 2 cm.

Avantajul ghebelor puse la sare este că puteți lua din borcan exact atâtea câte vă trebuie, după care puteți păstra în continuare ghebele rămase, cu condiția să le acoperiți cu un strat de sare.

Un mic dezavantaj este acela că, înainte de folosire, ghebele astfel conservate trebuie desărate: se pun ghebele într-un vas încăpător, se acoperă cu apă călduță (30 – 40 ˚C), lăsându-se în apă câteva ceasuri și schimbând de 2 – 3 ori apa.

Cu ghebe puse la sare puteți face în toiul iernii fie sarmale de post, fie sos de ghebe cu smântână, fie orișice v-ar trece prin cap la momentul respectiv.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

“O omletă este o omletă. Ce mare șmecherie?” Se poate aborda subiectul și în această manieră. La polul opus am putea găsi ziceri gen: “Wow! Omletă aromată! Și picantă, pe deasupra! O minunăție. Gustoasă, delicioasă, pe care să o savurezi cu plăcere!” (și da, chiar am întâlnit sintagma “savurați cu plăcere”, și nu numai o dată sau de două ori)

Oricum am întoarce-o, o certitudine există: pentru o omletă aromată și picantă avem nevoie de ouă. Pe care, conform înțelepciunii britanice (fără de care nu știu zău cum ne-am descurca), trebuie să le spargem.

Ce vă trebuie?

Pe lângă cele două ouă (din care iese o porție de omletă), ne-ar mai trebui:

• Câțiva stropi de ulei picant (am avut niște ulei de măsline infuzat cu chilli, piper roz și ceva verdeață);
• 20 – 30 g de unt;
• O roșie mică, bine coaptă;
• Cam 40 – 50 g brânză cu mucegai albastru (așa-zisa “blue cheese”);
• Vreo 2 – 3 frunze de busuioc;
• Ceva sare și piper – cât să (ne) simțim bine (cu) gustul omletei.

Cum procedați?

Ca să nu vă treziți că ardeți omleta, ar fi bine ca să vă pregătiți din timp și să aveți la îndemână ingredientele și sculele necesare.

Spălați bine roșia și tăiați-o în cuburi;

Tăiați în cuburi mici brânza;

Bateți bine ouăle, asezonându-le cu sare și piper.

Având totul pregătit, puneți la încins tigaia antiaderentă pe care ați uns-o cu ulei picant și în care topiți untul, la foc potrivit.

Când untul începe să spumeze, adăugați bucățile de roșie și lăsați-le să sfârâie în unt cam vreo două minute. Adăugați apoi ouăle bătute, întinzându-le uniform pe tot fundul tigăii.

Lăsați omleta să se coacă preț de un minut și reprimați-vă tentația de a amesteca în ea.

Adăugați brânza, apoi – la un minut distanță – presărați bucăți rupte (nu tocate) din frunzele de busuioc. Iarăși este esențial să nu umblați cu lingura prin tingire.

Și acum, vine finalul apoteotic: stingeți flacăra de sub tigaie și acoperiți tigaia cu capacul. Lăsați-o așa, acoperită și nemișcată preț de 4 – 5 minute. În ăst timp, omleta se desăvârșește doar din căldura înmagazinată de tigaie. Și o să arate în final cam așa:

Partea grea, de abia acum începe: omleta trebuie transferată din tingire în blid, o operațiune imperios necesară dacă dispozitivul în care s-a săvârșit omleta este teflonat. În caz că vă reușește transferul, puteți pune în farfurie și o felie de pâine prăjită feliată artistic, să dea bine în poză. Pentru udătura adaptabilă acestui preparat, vă recomand să căutați la alte omlete.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

Vă povesteam, prin primăvară, cât de comod și fără bătăi de cap se poate pregăti păstrăvul întreg la cuptor. Metoda prezentată atunci se pretează atunci când peștii sunt de dimensiuni relativ mici, având 250 – 300 g. Dacă găsiți păstrăvi mai mari, de 400 – 500 g bucata, rugați vânzătorul să vi-i fileteze (asta numai în cazul în care v-o permite orgoliul de pescar și/sau de chef). Din astfel de fileuri se poate obține un preparat decent, ușor de pregătit chiar și de un începător în ale bucătăritului. În locul eternei garnituri de cartofi natur, am preferat niște ciuperci Shimeji sotate în unt. Dacă nu le găsiți, ori le găsiți dar vă sperie prețul lor, puteți folosi și ciuperci champignon, albe sau brune, proaspete. Inspirați-vă de aici în ceea ce privește pregătirea lor.

Ce vă trebuie?

• 1 – 2 fileuri de păstrăv de persoană (cam 150 g pește filetat, înainte de procesarea termică);
• 1 – 2 linguri de ulei din sâmburi de struguri pentru fiecare porție;
• Sare marină, piper mixt proaspăt râșnit – după gust.

Pentru garnitură (4 – 6 porții):

• 150 g (1 caserolă) ciuperci Shimeji albe, proaspete;
• 150 g (1 caserolă) ciuperci Shimeji brune, proaspete;
• 2 căței de usturoi, curățați și feliați;
• 1 morcov mic, curățaț și tăiat rondele;
• 1 lingură de ulei de măsline;
• 20 – 30 g de unt;
• 100 mL vin alb, sec;
• ½ legătură de pătrunjel verde, spălat, scurs și tocat mărunt;
• Sare și piper – după gust.

Cum procedați?

Verificați mai întâi fileurile: dacă în urma operației de filetare au mai rămas niscaiva oscioare, extrageți-le frumos cu o pensetă.
Spălați bine fileurile, ștergeți-le cu șervete absorbante și asezonați-le cu sare și piper.

Tapetați o tavă încăpătoare cu hârtie de copt pe care o stropiți cu ulei.  
Așezați fileurile în tavă, cu partea cu piele în jos, fără să se atingă între ele.

Introduceți tava în cuptorul preîncălzit la 180 – 200 ˚C. Lăsați-le cam 15 – 20 de minute (în funcție de grosimea fileurilor).
Rumeniți apoi timp de 3 – 5 minute fileurile cu flacăra din bolta cuptorului, apoi scoateți-le pe un platou cald.

În paralel cu peștele, pregătiți garnitura de ciuperci Shimeji:
Găsiți toate detaliile aici, cu observația că am renunțat la ceapa verde și boabele de piper roz. Căliți în amestecul de ulei și unt mai întâi usturoiul (maximum 1 minut), apoi morcovul (2 – 3 minute) și, în final ciupercile (6 – 7 minute). Adăugați vinul, lăsați să scadă (8 – 10 minute), stingeți focul, adăugați pătrunjelul tocat. Acoperiți și lăsați totul la odihnă, 3 – 5 minute înainte de servire.

Mai puteți pune alături și niște mămăliguță proaspăt răsturnată din ceaun. Fileurile le puteți stropi cu ceva zeamă de lămâie, ori le puteți asezona cu un sos de iaurt cu usturoi sau cu un sos ceva mai picant, sos a cărui modalitate de preparare o găsiți aici. Ca să nu stea păstrăvul pe uscat, puneți-i alături și un pahar de Zghihară de Huși de la Casa Averești.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

Anul trecut am pus la saramură, într-un butoiaș de 20 L, castraveți, gogonele și conopidă.

Anul acesta am făcut o schimbare de variabilă, înlocuind conopida cu harbuji (lobenițe – pentru ardeleni, pepeni verzi pentru restul lumii, exceptând ardelenii și moldovenii). Am mai modificat puțin și tehnologia, în sensul că saramura (1 lingură de sare cu vârf la 1 litru de apă) am turnat-o peste viitoarele murături fierbinte, după ce a dat bine în clocot. În felul acesta nu mai este necesară “vânturarea” ei la 2 – 3 zile.

În butoiașul de 20 L am pus așa:

• 6 kg de castraveți;
• 4 kg de gogonele;
• 2 pepeni verzi (cam 750 g bucata);
• 2 morcovi curățați și tăiați rondele;
• 2 căpățâni de usturoi (căței curățați);
• 1 plic (20 g) piper negru boabe;
• 8 ardei iuți verzi;
• 1 legătură de mărar uscat;
• 10 L de saramură fierbinte (10 L apă + 10 linguri de sare grunjoasă, neiodată, de uz alimentar).

Câteva mici secrete pe care trebuie să le știți:

Castraveții trebuie să fie mici (4 – 6 cm) și proaspeți. Castraveții proaspeți sunt fermi la pipăit, încă mai au floarea galbenă la capăt și sunt prevăzuți cu țepi care încă mai înțeapă.

Gogonelele nu trebuie să fie prea crude. Am ales gogonele date ușor în pârg, de culoare rozalie.

Pepenii trebuie să fie mici și nu trebuie să fie moi.

Toate legumele trebuie bine spălate înainte de a fi puse la murat.

Saramura se prepară fierbând o cantitate de apă măsurată, în care se dizolvă, pentru fiecare litru de apă, o lingură cu vârf de sare grunjoasă, neiodată, de uz alimentar. Ca să nu aveți surprize, preparați ceva mai multă saramură decât vă iese din calcule. De exemplu, am pregătit 13 L de saramură, din care doar 10 L au încăput și au acoperit în totalitate murăturile.

După ce turnați saramura fierbinte în butoi, închideți-l bine și lăsați-l 2 – 3 săptămâni la 20 – 25 ˚C. După această perioadă puteți depozita recipientul cu murături într-un loc întunecos și răcoros: cămară, beci.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

Dacă aruncați o privire retrospectivă pe blog, o să vedeți că n-am mai gătit de ceva vreme pulpe de pui. Și asta nu din cauza articolelor alarmiste de pe net (gen: hormoni de creștere, arsenic, antibiotice, #nuosățivinăsăcrezi, #rămâiprost, #cutremurător, #uluitor, #vorsăneomoare) ci, pur și simplu, pentru că n-am simțit nevoia. Între noi fie vorba, nu știu dacă simte cineva nevoia să-și facă pulpe de pui la cuptor, când afară sunt peste 30 ˚C. Acum, dacă tot s-a mai răcorit afară, puteți aprinde cuptoarele. N-o să regretați.

Ce vă trebuie?

• 8 pulpe de pui dezosate, fără piele (circa 800 g);
• 50 + 300 mL bere brună (Ursus, Silva, la nevoie merge și Leffe sau Guinness );
• 1 linguriță de boia dulce afumată (dacă doriți o friptură ceva mai picantă, puteți înlocui, parțial sau total, boiaua dulce cu boia iute);
• 1 linguriță de usturoi granulat;
• 1 linguriță de schinduf măcinat;
• 1 + 1 linguri de ulei din sâmburi de struguri;
• Sare și piper – după gust.

Cum procedați?

Ștergeți bine pulpele de pui (cică mai rău faceți dacă le spălați – riscați să împrăștiați prin toată bucătăria cu salmonele mici și enervante).

Puneți pulpele într-un castron încăpător și masați-le bine de tot cu sare, piper, boia, usturoi granulat, schinduf și o lingură de ulei.

Turnați apoi peste ele 50 mL de bere brună, acoperiți castronul cu folie alimentară și dați-l la rece pentru cel puțin 30 de minute (cel mai bine ar fi însă să lăsați pulpele la marinat peste noapte.

Ungeți o tavă încăpătoare cu restul de ulei, puneți pulpele în tavă (răsfirate), apoi turnați în tavă restul de 300 mL bere (vă mai rămân, dintr-o doză de 0,5 L, 150 mL pe care îi puteți bea liniștit, dacă nu vă vede nimeni).

Acoperiți tava cu o folie de aluminiu (nu, nu faceți Alzheimer de la atâta lucru – în plus, nici extratereștrii nu vor putea vedea ce aveți în tavă, știut fiind faptul că radiațiile folosite de aceștia nu penetrează folia de aluminiu) și dați-o la cuptorul în prealabil preîncălzit la 200 ˚C pentru 40 de minute.

După expirarea timpului, întoarceți pulpele pe partea opusă, acoperiți din nou tava cu folie de aluminiu și mai țineți-o la cuptor încă 30 – 40 de minute.

Acum, că pulpele sunt bine pătrunse, îndepărtați folia și mai lăsați tava neacoperită la cuptor încă 15 minute, cât să scadă lichidul din tavă. Opțional, mai puteți rumeni alte 5 minute friptura cu flacăra din bolta cuptorului.

De-acum friptura este numai bună de pus în farfurii. Se poate combina cu eternul “pireu” de cartofi (cred că ați remarcat ironia), cu legume trase la wok, ori cu un risotto (mai mult sau mai puțin hawaiian). Un pahar de Aligoté rece și sec alături a fost opțiunea personală.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

N-am inventat eu acest risotto cu gorgonzola și nuci, eu doar am cumpărat o bucată de brânză Gorgonzola de la Igor și am urmat, aproape cu sfințenie, instrucțiunile de pe spatele ambalajului. Ceea ce vă doresc și vouă.

Ce vă trebuie?

• 150 – 180 g (depinde de ofertă) brânză Gorgonzola Piccante (din care păstrați 20 – 30 g pentru decorul final);
• ½ cană de orez Carnaroli (dacă nu găsiți, ori vi se pare prea scump, puteți folosi orez autohton cu bob scurt, fără probleme);
• 10 nuci (doar miezul – preferabil ușor prăjit în cuptor sau într-o tigaie antiaderentă fără ulei);
• 200 mL vin alb, sec;
• 800 mL – 1 L supă de pui sau de legume; dacă n-aveți, înlocuiți-o cu apă fierbinte, ori cu “supă sintetică” (Aceea obținută din “cuburi” – de pui, de găină, de vită, de legume, de ce-o fi. Cam 2 cuburi la 1 L de apă fierbinte. Da, știu, cuburile acelea conțin monoglutamat de sodiu (MSG, E-621). Și mai știu că toți cei care mănâncă așa ceva, VOR MURI!;
• 1 ceapă galbenă, medie;
• 1 lingură de ulei de măsline;
• 20 + 20 g unt;
• ½ legătură pătrunjel verde;
• Piper – după gust (sare nu vă trebuie, există suficientă în gorgonzola).

Cum procedați?

Rumeniți mai întâi ușor miezul de nucă, fie în cuptor (15 minute la 180 – 200 ˚C), fie într-o tigaie antiaderentă, fără ulei. Zdrobiți-l apoi într-un mojar, păstrând câteva bucăți întregi, pentru decor.

Tăiați brânza gorgonzola în cuburi mici.

Pregătiți supa, să o aveți fierbinte, la îndemână.

Curățați ceapa, tocați-o mărunt și căliți-o apoi, la foc potrivit, 2 – 3 minute, într-o tigaie antiaderentă încăpătoare, într-o lingură de ulei de măsline și jumătate din cantitatea de unt (20 g).

Peste ceapa călită adăugați orezul și căliți-l, amestecând, vreo două minute.

Stingeți orezul astfel călit cu vin alb, reduceți focul și lăsați-l să fiarbă în vin, vreo 2 – 3 minute.

Adăugați apoi o porție de supă fierbinte (cam 1 polonic) și lăsați-o să fie absorbită de către boabele de orez.

Adăugați apoi alternativ, brânza gorgonzola (câte 30 – 40 g odată) și supa fierbinte (câte 1 polonic) așteptând, de fiecare dată, să se încorporeze brânza și să se absoarbă supa.

Asezonați cu piper, iar când ultima porție de supă a fost încorporată și orezul a devenit cremos, adăugați restul de unt (20 g).

Luați tigaia de pe foc, adăugați pătrunjel verde tocat mărunt și acoperiți tigaia 2 – 3 minute înainte de servire.

Așezați porțiile de risotto în farfuriile de servire și presărați deasupra bucăți de gorgonzola, miez de nucă zdrobit și câteva jumătăți de miez de nucă. Serviți fierbinte, cu un pahar de vin alb, sec, alături (să vă mai precizez că ar fi bine să fie același sort de vin pe care l-ați folosit la preparare?).

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!

P.S. Pentru alte rețete de risotto, vă aștept aici.

O salată de toamnă, zisă și “salată nemțească”, ușor de preparat. Numai bună ca aperitiv, ori chiar ca fel principal, pentru un dejun ori o cină rapidă.

Ce vă trebuie?

• ½ kg cartofi mici, albi (îi găsiți la Carrefour Market sub denumirea de “Cartofiori Ardelenești”);
• 100 g șuncă de Praga (tot de la Carrefour Market);
• 3 ouă fierte, tari (evident, găsiți ouă și la Carrefour Market);
• 4 – 5 castraveciori murați (pot fi murați în oțet sau în saramură – important este să crănțăne în dinți și să aibă cât mai puțină apă);
• O mână de frunze de pătrunjel verde (mai mult pentru culoare);
• Maioneză – cât vă lasă inima (literally);
• 1 – 2 lingurițe muștar de Dijon;
• Sare și piper (mozaic) – după gust.

Pentru maioneză light (pentru cea clasică, vezi aici):

• 1 gălbenuș de ou crud;
• 1 gălbenuș de ou fiert tare;
• 2 linguri de muștar clasic;
• 1 cățel de usturoi (curățat și trecut prin presă);
• 1 linguriță de zeamă de lămâie;
• 100 mL ulei de floarea-soarelui (sau ulei de turnesol – după zicerea celor de la Asociația de Protecție a Consumatorului, care își scriu articolele cu Google Translate);
• 200 g iaurt gras, cu 0 – 10% grăsime – la fel, după cum vă lasă inima;
• Sare – după gust.

Cum procedați?

Fierbeți patru ouă (trei pentru pus în salată, unul pentru maioneză) – cinci minute de când începe să fiarbă apa.

Fierbeți cartofii, în coajă, pentru 15 minute (tot așa, calculate de când începe să fiarbă apa), scurgeți-i apoi și lăsați-i să se răcească, ca să-i puteți curăța de coajă.

Cât timp fierb cartofii, ocupați-vă de maioneză. Că o faceți pe sistem clasic, ori ceva mai light, rămâne la alegerea voastră. Nu uitați însă să-i puneți și puțin usturoi. În maioneza astfel preparată, dacă vreți o salată ceva mai picantă, adăugați la final și una – două lingurițe de muștar de Dijon.

Scurgeți castraveții murați, tăiați-i în cuburi mici și adăugați-i în maioneză.

Tăiați șunca de Praga (jambon fiert) în pătrățele mici, adăugați-o în maioneză.

Adăugați ouăle fierte (inclusiv albușul rămas de la pregătirea maionezei), tăiate în optimi.

Tăiați cartofii (după ce i-ați curățat) în sferturi sau jumătăți (funcție de mărime) și răsturnați-i și pe ei în bolul cu maioneză. Asezonați cu sare și piper.

Amestecați totul cu simț de răspundere și presărați peste salată pătrunjel verde tocat mărunt.

S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!