După ce am admirat perfecțiunea ouălor închistrite (de parcă erau realizate de o linie de producție robotizată care lucra în coordonate 3D) și ne-am tras cu mocănița și la deal, și la vale, am revenit în locul care ne-a fost vremelnic masă și casă, Pensiunea Valcan din Vatra Moldoviței. Cum era trecut de 5 PM, ne-am schimbat pentru cină și am coborât pentru câte un drink care să ne deschidă apetitul (faza asta e adaptată după scenele din telenovela americană de succes a anilor ’80, Dallas).
Da, știu: coniacul se bea după cină, nu înainte, dar ăsta era vinars. XO (adică mai vechi de șapte ani), dar tot brandy, vorba americanilor. La Cognac au dreptul doar francezii, și numai o parte a lor. Cealaltă parte dispune de Armagnac, Calvados și ale distilate di(n)vin(e). La spanioli, dar și la francezi, cu ocazia cinei, băuturile se servesc în ordinea creșterii tăriei alcoolice: mai întâi o bere sau un vermut, vinul (sau vinurile la francezi) la felul principal și abia la final, digestivul – un brandy (Cognac, Armagnac, Calvados), un rachiu de pere (poirée). La noi, pălinca e obligatorie înainte de masă, nu contează că-i vorba de mic dejun, prânz sau cină.
Revenind, am sorbit, în răcoarea care precede amurgul, savurând jinarsul servit cu eleganță în pahare de unică folosință, în foișorul din spatele pensiunii.
La masă, majoritatea ne-am orientat către bucate bucovinene. O singură notă discordantă, fileul de șalău cu sos alb mărarizat, comandat de consoartă. Ca discordanța să nu fie totuși totală, șalăul a venit acompaniat și de două cupe de mămăligă.
Pentru ceilalți comeseni bulz, respectiv păstrăv la grătar cu mămăligă, cartofi prăjiți și nelipsitul mujdei de usturoi frecat până i-au ieșit ochii.
Eu am optat pentru un cinteu din piept de pui, premieră pentru mine. Nici nu auzisem despre el până atunci, darămite să-l mai și gust. După ingredientele enumerate în meniu n-avea ce să fie rău, așa că “m-am riscat”. Și bine am făcut. Ulterior m-am documentat și am aflat că este o mâncare specific moldovenească (probabil mai din nordul regiunii, că la Bacău n-am auzit de dânsa), ușoară (fără prăjire, fără coacere, realizată doar prin înăbușirea lină a ingredientelor: piept de pui, ardei gras, ceapă, sos de roșii).
Iată cum descrie bucătarul Florin Asandului procesul tehnologic:
Carnea se pune la fiert în supă de pui și se lasă să dea câteva clocote. Se adaugă apoi și ceapa și se lasă pe foc 10 minute. În momentul în care și ardelul (sic) din interior începe să-și schimbe culoarea, în momentul respectiv vom adăuga și puțină verdeață astfel încât puiul va atrage mai multe arome din ingredientele care le avem în tigaie. Această tocăniță va scădea constant până când supa se va evapora din tigaie, în momentul respectiv vom adăuga sosul de roșii și totul va clocoti și va fierbe și în sosul de roșii, atunci se va lua aroma finală a acestui produs. La urmă, peste sosul frumos așezat în farfurie se va picura puțină smântână, la mămăliguță se va adăuga un boț de brânză frământată iar totul va fi presărat cu verdeață proaspătă atât pentru aspect, gust și miros [sursa].
Pe lângă toate astea a picat numai bine Feteasca Regală de Jidvei, un vin alb demisec, cu care s-au împăcat și puiul, și șalăul, și păstrăvul, ba chiar și bulzul. De notat că toate felurile au venit simultan la masă, la 25 de minute (pe ceas) de la lansarea comenzii.
A doua zi, pentru că nu ne grăbea nimeni, după ce am admirat cum răsare soarele și cum se ridică apoi negura, ne-am băut cafeaua în tihnă, am luat micul dejun tot în tihnă (astăzi m-am limitat doar la o omletă cu “de toate”), am mai băut încă o cafea tihnită, apoi ne-am strâns catrafusele și am purces din nou la drum, către casă. După nici 5 minute de mers, prima oprire, la Mănăstirea Moldovița.
Actuala mănăstire, a cărei biserică poartă hramul “Bunavestire” a fost construită la 1532 de către Petru Măjariul (don’t take it literally), dublu Domn al Moldovei (20/01/1527 – 18/09/1538 și 19/02/1541 – 03/09/1546). Mănăstirea se află în Vatra Moldoviței, la circa o jumătate de km de vechea mănăstire, ctitorită în vremea lui Alexandru cel Bun, prăbușită la sfârșitul secolului al XV-lea în urma unei alunecări de teren [sursa]. Face parte, alături de bisericile de la Arbore, Humor, Pătrăuți, Probota, “Sf. Gheorghe” Suceava, Voroneț și Sucevița, din grupul celor opt biserici pictate din județul Suceava, incluse în patrimoniul cultural mondial UNESCO [sursa].
În curtea mănăstirii tronează bustul unui strămoș de-al soției, ctitor al așezământului, iar în biserică avem și o fotografie de epocă ( 
) a acestuia alături de soția sa și de cei doi fii ai lor.
Pătrundem în curtea fortificată a așezământului pe o ploaie ușoară, de primăvară, împreună cu un grup de turiști seniori, cărora o măicuță le prezintă istoricul locului într-o limbă germană cursivă, fără accente distonante. Profit de faptul că pe poartă scrie doar să închidem mobilele, așa că fac poze cu camera foto, în exteriorul bisericii, dar și în interiorul acesteia.
La plecare aflăm când, pe ai cui bani și pe câți anume s-a modernizat infrastructura conexă lăcașului monahal.
Următoarea mănăstire de pe listă este cea de la Humor, aflată la o zvârlitură de băț (37 km), via Vama și Gura Humorului. De la intrarea în Gura Humorului puteți face dreapta pe DJ 177D și după 4 km ajungeți la Mănăstirea Voroneț. Noi o ținem tot înainte, iar din Gura Humorului downtown facem ușor stânga pe DJ 177 și ne îndreptăm spre satul de reședință al comunei Mănăstirea Humorului, sat care se cheamă, ați ghicit, Mănăstirea Humorului. Wikipedia îmi șoptește că populația de 3.233 de locuitori a comunei este alcătuită din aproape 78% români, 19,3% polonezi și 1% germani. Diferența până la 100%, adică vreo 58 de persoane intră la “alte naționalități” (date conform recensământului din 2011). Polonezii sunt concentrați în satul Pleșa (99,62% din populația satului) și în Poiana Micului (45,29% din populația satului). Tot în Poiana Micului germanii reprezentau mai bine de jumătate (53,24%) din populație. Bine, datele pentru satele comunei sunt de la recensământul din 1930, așa că s-ar putea să se mai fi modificat între timp.
În curtea mănăstirii, ordine, curățenie și flori, multe flori. Se păstrează și ruinele fostelor chilii.
Instantaneul de mai jos ilustrază cel mai bine simbioza dintre arhaic și contemporan, iar dacă faceți abstracție de casele din fundalul fotografiei, ați putea crede că vă aflați undeva în Orientul Apropiat. Ori măcar în Franța, Belgia sau Germania.
Biserica mănăstirii, aflată la circa 100 m de ruinele altei biserici de piatră înălțată în perioada domniei lui Alexandru cel Bun, a fost ridicată tot în timpul domniei lui Petru Rareș, ale cărui fotografii de familie le regăsim și aici, pe pereții interiori. Spre deosebire de surorile din patrimoniul UNESCO, biserica de la Humor nu are turlă și nici pridvor închis, ci unul deschis. Mare parte din fresca exterioară de pe pereții dinspre Nord și Est este compromisă de intemperii.
La 1641, domnitorul Vasile Lupu împrejmuiește biserica cu un zid de apărare [sursa], în care, la NE de biserică, se înalță un turn falnic, P + 3, în care se poate ajunge la primul etaj pe o scară exterioară.
Bazat pe experiența anterioară, căpătată în urcatul scării în spirală până în vârful turlei de la Sacré-Coeur (Montmartre, iulie 2002 – 83 m), în turnul nordic al catedralei Notre-Dame de Paris (Île de la Cité, iulie 2002, 69 m), în turnul cu ceas Roloi (Rhodes Town, august 2016, 5 nivele, înălțime necunoscută), în turla catedralei evanghelice din Sibiu (iulie 2018, 7 nivele, 74 m), ori în turnul cu ceas din cetatea Sighișoarei (august 2018, 64 m), mi-am zis că escapada până în vârful turnului înalt de 20 – 25 m (estimare proprie) va fi floare la ureche. Din varii motive (frică de înălțime, capacitate pulmonară redusă etc.) am plecat singur în “expediție”. Până la primul etaj, pe scara exterioară, a fost într-adevăr o “bucată de tort”. De aici începea o scară cu trepte de piatră înguste, cuprinse în grosimea zidăriei. Până la al doilea cat treptele erau doar înguste. De aici în sus au devenit extrem de înguste, cu distanțe între ele de 25 – 35 cm și construite într-o pantă de cel puțin 60 de grade. Eu, care nu excelez prin lățimea umerilor, abia încăpeam în diagonală între zidurile care flancau scara. Dar odată ajuns sus, din balconul larg de lemn am putut admira de la înălțime împrejurimile spre toate cele patru puncte cardinale.
Cum se întâmplă de obicei, coborâșul a fost mai dificil decât urcușul, tot timpul trebuind să am grijă să nu mă duc de-a berbeleacul ajutat de accelerația gravitațională.
La ieșirea din turn, un turist din grupul ajuns după noi cu un autocar înmatriculat în Ungaria are curiozitatea de a vizita turnul. Fiind cam de vârsta mea, îl previn asupra celor ce urma să întâlnească. Omul îmi mulțumește politicos și-și continuă ascensiunea. Ceva mai târziu, îl revăd în balconul turnului. N-am așteptat să văd dacă mai și ajunge jos in integrum.
Părăsim mănăstirea prin poarta din turnul clopotniței, turn din lemn ridicat în secolul al XIX-lea și ne oprim la tarabele și căsuțele meșteșugarilor și comercianților de suvenire, unde admirăm bundițe, sumane, ii, scoarțe și covoare cu motive specifice zonei.
Tot aici în sat am fost martorii unei procesiuni funerare care încălca cel puțin cinci Directive Europene. Defunctul fusese depus acasă, și nu la capela mortuară așa cum prevede legea. După slujba săvârșită în curtea răposatului, acesta a pornit pe ultimul drum însoțit de aproape toată suflarea satului, ocupând întreaga stradă. Ceva de actualitate s-a văzut totuși, căruța trasă de cai a fost înlocuită cu un dric Mercedes, adus probabil la mâna a doua din Germania.
Dacă în satele din Transilvania, și la ortodocșii români, și la catolicii unguri, și la sașii luterani cortegiul funerar trecea spre cimitir în sunetul Marșului Funebru al lui Chopin interpretat de fanfara locală, aici a apărut un grup de trâmbițași cu ale lor trâmbițe din alamă. Trâmbițașii vesteau în fața bisericii unde staționa carul mortuar trecerea omului pe lumea cealaltă, către viața de apoi.
Ne despărțim de Mănăstirea Humorului și de comuna care îi poartă numele, nu înainte de a imortaliza panoul cu harta obiectivelor turistice din zonă, precum și panoul cu drumul ouălor încondeiate din județul Suceava. Mai multe poze din Humor, aici.
Pornim către casă, urmând firul apei Moldovei, nu chiar prin apă ci pe șosea. Drumul cel mai scurt (155 km) ne aduce înapoi în Bacău pe DN 2E până la Spătărești, unde pătrundem pe “autostrada” E 85 (DN 2). După un scurt popas de alimentare (nu a mașinii ci a drumeților) la Hanul Răzeșilor ajungem înspre după amiază acasă. Despre cum a fost la Hanul Răzeșilor, data viitoare.
Să ne revedem sănătoși!