Cu toate că încă din 2007 cutreier anual insulele grecești, spre rușinea mea, încă n-am gustat portokalopita la ea acasă. Am testat o sumedenie de variante de baclava și cataif, am fost cucerit de plăcintele (pita) și plăcințelele (pitakia) sărate – spanakopita, tyropita, bourekakia, dar plăcinta cu iaurt și portocale am ratat-o. Asta nu m-a împiedicat să încerc să văd cum ar ieși în varianta românească. M-am oprit asupra rețetei lui Andie, cu ușoare modificări. Reducerea cantității de zahăr concomitent cu creșterea ponderii iaurtului (rețeta originală mi s-a părut că va fi prea dulce) a fost principala abatere. Altă abatere: deși am folosit două portocale mari, n-am reușit să scot din ele decât 200 mL de suc, nu 300. Am completat cu pulpa și n-a fost rău. Pentru respectarea adevărului istoric, și la construcția acestui desert am fost tot mâna a doua.
Ce vă trebuie?
- ½ pachet (1 foaie, 400 g) de aluat foitaj (Morărița);
- 350 g iaurt grecesc cu 10% grăsime (Olympus);
- 200 g zahăr (Mărgăritar);
- 300 mL ulei de floarea-soarelui (Bunica);
- 2 portocale mari – doar sucul și pulpa (circa 200 – 300 mL suc);
- 2 plicuri (2 × 6 g) coajă de portocale (Dr. Oetker);
- 1 plic (5 g) extract de vanilie (Dr. Oetker);
- 1 plic (15 g) praf de copt (Ruf).
Pentru sirop:
- 400 mL apă (Compania Regională de Apă Bacău – CRAB);
- 200 g zahăr Mărgăritar);
- 2 plicuri (2 × 6 g) coajă de portocale (Dr. Oetker).
Cum procedați?
Foaia de plăcintă se rupe în bucăți de aproximativ 2,5 × 2,5 cm. Nu este obligatoriu să fie perfect pătrate și nici de dimensiuni riguros exacte. Bucățile rezultate se întind pe o suprafață plană și se lasă la uscat. Unele rețete recomandă să fie lăsate de azi pe mâine. Cum proverbul românesc zice să nu lași pe mâine ce poți face astăzi, le-am lăsat la uscat strict cât timp am pregătit restul ingredientelor, adică nu prea mult.
După ce ați pregătit foaia de aluat, puneți siropul la fiert, într-o crăticioară, la foc mic. Amestecați din când în când și lăsați-l să fiarbă cam până când: a) siropul devine vâscos (greu de observat, mai ales dacă este fierbinte); b) au trecut 10 minute de dat în clocot (ușor de măsurat, dar nu garantez că s-a concentrat suficient, neștiind ce putere calorică are combustibilul folosit pentru încălzirea recipientului, materialul din care este confecționat, aria suprafeței în contact cu agentul termic); c) volumul s-a redus la jumătate (cel mai ușor de observat). După ce a fiert suficient, lăsați siropul să se răcească.
Stoarceți portocalele (evident, mai întâi le tăiați în jumătate, apoi folosiți storcătorul preferat: mecano-manual sau electro-manual), colectând separat pulpa și sucul. Coaja o puteți arunca.
Deși rețeta originală prevede folosirea cojii de portocală (doar partea portocalie a acesteia), indicația este valabilă pentru țările care cultivă portocale. Dacă utilizăm portocale (citrice, în general) importate, acestea sunt tratate la suprafață cu substanțe care să asigure conservarea și protecția împotriva dăunătorilor. Cum aceste substanțe sunt în general necomestibile și se îndepărtează destul de greu, vă recomand să folosiți coaja de portocale comercializată în magazine.
Într-un recipient încăpător adăugați zahărul, pulpa, coaja și sucul de portocale, extractul de vanilie, praful de copt și uleiul. Bateți totul cu telurile mixerului până obțineți un lichid vâscos de compoziție omogenă.
Adăugați în compoziție bucățelele de foitaj și amestecați bine ca să se încorporeze.
Preîncălziți cuptorul la 180 ˚C. Cum cuptorul meu se încăpățânează să rămână fără flacără la temperaturi sub 200 ˚C, a trebuit să-l preîncălzesc la această temperatură.
Luați o tavă antiaderentă (eu mă laud cu Delimano Stone Legend) cu pereți înalți și suprafața utilă de 0,06 m2. Dacă tava voastră este dreptunghiulară și are dimensiunile de 20 × 30 × 5 cm, satisface aceste condiții. Mai ales dacă este roșie la exterior.
Tapetați-o cu hârtie de copt, ca să vă vină mai ușor să scoateți plăcinta la final. Dacă n-o tapetați, o să pățiți ca mine și o să murdăriți un talger suplimentar.
Turnați compoziția în tavă și dați-o la cuptor cam 45 de minute, ori până când trece testul scobitorii. La jumătatea timpului, rotiți tava cu 180˚, pentru coacere uniformă. Întrucât cuptorul l-am setat pe 200 ˚C, că mai jos n-a vrut, 40 de minute au fost suficiente.
După ce plăcinta s-a copt, scoateți tava din cuptor și însiropați totul, cât mai uniform, cu siropul deja preparat și răcit. Lăsați apoi să se răcească. Iarăși literatura de specialitate zice că această plăcintă este bună rece, eventual după ce a stat ceva timp (vreo 6 – 8 ore sau “peste noapte”) la frigider.
Dorind să testez cât mai rapid produsul obținut, când plăcinta a ajuns la sub 50 ˚C, am răsturnat-o pe o tavă plată (un talger dreptunghiular cum zis-am mai devreme). Știți cum se face: puneți talgerul deasupra tăvii în care ați copt plăcinta și răsturnați tot ansamblul cu susul în jos. Este preferabil să efectuați această acrobație deasupra chiuvetei; în caz de rateu, o să aveți mai puțin de curățat. Dacă v-a reușit din prima, aveți o problemă: plăcinta este cu fundul în sus. Așa că mai luați un talger, puneți-l peste plăcintă și repetați scamatoria: josul care a fost sus se întoarce jos, iar susul care a fost jos se întoarce sus. Ați înțeles?
Acum puteți tăia și gusta rezultatul.
Deși se va tăia mai ușor când este rece, iar gustul nu va mai fi perturbat de faptul că papilele gustative vor fi supuse unor solicitări termice suplimentare.
S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!