Scurtcircuit secuiesc – partea a doua

La prima oră a dimineții ne-am apucat să testăm electrocasnicele puse la dispoziție de Laci bácsi. Nu chiar pe toate, doar pe cele esențiale supraviețuirii, cum ar fi espresorul de cafea. Cu cafeaua râșnită am venit de-acasă, așa că n-a fost prea greu să-mi pregătesc un espresso quadruplu, pe care l-am dat gata fără să mă ajute nimeni, fiind singurul băutor de cafea naturală, cel puțin dimineața, de pe palier. Odată îndeplinit ritualul preparatului și băutului cafelei, m-am apucat să-mi etalez aptitudinile gastronomice, pregătind niște sandwich-uri pe post de mic-dejun. Folosind pâinea tradițională cu cartofi a zonei și proviziile de brânză feliată, ceafă afumată și jambon fiert aduse prevăzător de cei care nu doreau să moară de inaniție (nu-i nominalizez, se știu ei), am încropit niște porții XXL, cu neprețuitul ajutor al făcătorului de sendvișuri (sandwich-maker cum se mai zice pe la noi) aflat în dotarea bucătăriei ai cărei vremelnici stăpâni eram. Până am terminat de mâncat, a “răsărit” și soarele, pe la 9:45 AM.

Încă de la plecarea în scurt-circuit, ziua de duminică era dedicată vizitării câtorva obiective: Cascada Vărșag, Parcul de Animale Sălbatice Ivó, Lacul Zetea și barajul aferent, Hanul Árpád Háza. Cum prin parcul cu sălbăticiuni se putea merge doar în tur ghidat, la prima oră a dimineții am sunat la numărul indicat pe site și am aflat că ora 13:00 trebuie să ne găsească la intrarea în parc. Din Sub Cetate până la cascadă sunt vreo 17 km, iar până în parc vreo 10, însă în direcție opusă – cel puțin așa sunau indicațiile internetice. Am hotărât ca mai întâi sa mergem să vedem cascada, să revenim și să facem un popas la lac, să vizităm apoi parcul, iar la întoarcere să tragem la hanul lui Árpád unde să luăm prânzul, ori cina, ori pur și simplu să mâncăm ceva. După aceea om mai vedea.

Ne suim în mașina echipată regulamentar cu cauciucuri de iarnă, luăm cu noi apă și ceva covrigei și banane (să hrănim animăluțele din parc) și purcedem în expediție. Ieșim din Sub Cetate, lăsăm în dreapta barajul și continuăm să urcăm pe firul Târnavei Mari, în partea vestică a lacului Zetea. Traversăm satul Vărșag / Székelyvársag și ne continuăm drumul, urmărind să apară vreun indicator pe care să scrie “Spre Cascada Vărșag”. După vreo 20 de km, nici urmă de cascadă, așa că decidem să luăm la întrebări prima persoană întâlnită în cale. Care se dovedește a fi o néni (și nu “un nene” cum ați fi tentați să credeți că se scrie corect románul) care nu știe o boabă românește. Cum nici cumnată-mea nu știe o boabă ungurește, s-au înțeles perfect. Fiecare în legea ei. Am făcut stânga-mprejur și ne-am întors în Vărșag. În stația de autobuz am întâlnit o doamnă care chiar știa românește. De la dânsa am aflat că, dacă suntem în zonă și dorim să conversăm în limba română, avem trei posibilități: slujbașul de la Rendőrség, cârciumarul de la birt sau vâzătoarea de la “abețe”. După indicațiile doamnei am ajuns la o intersecție “cu multe lemne” (un gater, ceva), unde am virat la stânga pe un drum mai puțin asfaltat. Înaintând, drumul respectiv s-a transformat într-un covor de zăpadă înghețată, prevăzut cu două făgașe în care trebuia să te încadrezi cu roțile mijlocului auto, dacă voiai să continui deplasarea. La prima răscruce ne-am blocat. Pe pomul din față, o săgeată de lemn cu inscripția “Vízesés”. Răsfoindu-mi cunoștințele de limbă maghiară, mi-am amintit brusc că la apă îi zice víz în ungurește. Înseamnă că suntem pe drumul cel bun, vízesés neputând însemna altceva decât cădere de apă, ori cascadă. După alte trei – patru bifurcații cu “vízesés” spre stânga, ajungem la un drum pe care n-a mai călcat de mult picior de mașină. Orele erau deja înaintate, riscam să ratăm intrarea la Parcul Ivó, așa că am hotărât să ne întoarcem, urmând a vizita “csorgókő vízesés” (în traducere gugălească “cascada sunătoare” sau, și mai poetic, “cascada zornăitoare” – de parcă “Duruitoarea” de pe Ceahlău sună mai bine?!) mai la vară. Eventual cu un IMS vechi de o jumătate de secol, așa cum ne îmbie oferta de pe net.

Ne întoarcem, deci. Ușor de zis, mai greu de pus în practică. Loc de întors nu era, de “avansat înainte” nu se putea, din motive de coeficient de frecare, μ = F_frecare/F_normală. Am coborât panta (care era rampă pe când urcarăm), ușurel, cale de vreo milă (v-am zis că am fost în America, nu?), în marche-arrière (sau marșalier, pentru cunoscători). Lucru pe care l-a făcut și un 4 × 4 care a avut proasta inspirație să vină în urma noastră. Ajungem într-un loc în care lipsa umbrei copacilor a permis gheții din drum să se topească, iar nouă să întoarcem bolidul cu fața spre sensul de mers. Cam așa arată doi oameni fericiți că au realizat asemenea performanță:

Deși n-am reușit să vedem cascada, am văzut o apă curgătoare, cu zăpadă pe maluri și ierburi înghețate, soarele care se ițea pe după brazi, precum și o puzderie de turiști, corect echipați, care se îndreptau per pedes spre obiectiv (Odată ajunși acasă, am putut admira cascada și împrejurimile în cele +1000 de poze postate pe Google Maps).

Am plecat spre parcul în care aveam întâlnire la ora unu, părăsind Vărșagul nu înainte de a ni se ura, trilingv, Viszonlátásra!

Pentru că timpul ne permitea, am făcut o oprire pe barajul lacului Zetea.

Aici eu mai fusesem prin vara lui 2014, cu prilejul unui examen de licență la Universitatea Sapientia, universitate care are unul din campusuri la Miercurea-Ciuc.

Acumularea de la Zetea, începută în 1976 (după inundațiile catastrofale din 1975, când viitura de pe Târnava Mare a lovit Sighișoara și Mediașul) și finalizată în 1992, se află la confluența Târnavei Mari cu pârâul Șicasău / Sikaszó, având o capacitate de 50 milioane metri cubi, o lungime de 2,6 km și o lățime – în zona barajului – de 400 – 800 m. Barajul apără localitățile situate în valea Târnavei Mari de inundații, iar în caz de secetă asigură debitul normal al apei. Cel puțin așa scrie Wikipedia. Când am ajuns noi, lacul era înghețat, limacșii – foarte prezenți vara – erau ascunși, locul lor fiind luat de o mulțime de copcari (adică pescari care se străduiau să prindă pește la copcă).

De pe baraj am coborât până la malul lacului înghețat, de unde cumnată-mea a zbughit-o rapid înapoi pe scări în sus când a auzit cum troznește gheața care crăpa lejer datorită variațiilor de temperatură care, după cum bine se știe, produc variații de densitate, precum și transformări de fază ale monoxidului de dihidrogen. De pe creasta barajului ni se dezvăluie mirifica panoramă a văii Târnavei Mari și a satului Sub Cetate. Chiar și cu mai puțină zăpadă, peisajul merita admirat.

Nu ieșim bine din Sub Cetate / Zeteváralja și intrăm în Izvoare / Ivó. Aici avem parte de un Welcome! ceva mai elaborat, gen “Köszöntjűk telepűlésűnkön!”, adică “Salutări la așezarea noastră”, după cum binevoiește să ne traducă Google. N-am reușit să ne rătăcim până la intrarea în parc, întrucât toate indicatoarele de pe drum, indiferent de limba în care erau scrise (maghiară sau engleză), aveau vizibil afișat logo-ul acesta. Am ajuns cam cu 20 de minute mai devreme decât ora prevăzută, așa că avem timp suficient să admirăm împrejurimile.

După noi mai sosesc două mașini cu numere de Covasna. Ne salutăm cu noii veniți, în timp ce cumnată-mea, auzindu-le vorba, se panichează: “Oare ghidul o să vorbească ungurește?”. O liniștesc răspunzându-i afirmativ, după care îi precizez: “Evident, o să aibă și subtitrare în limba română”. I-a mai venit inima la loc când a apărut o mașină înmatriculată în Constanța, din care au coborât două cupluri vorbitoare de limba română. Pe la 12:55 apar, într-o mașină de teren, rangersii, un cuplu de tineri “in the late twenties or early thirties” cum ar zice americanii. Cumnatei îi mai vine inima la loc când îl aude pe ghid vorbind mai întâi în română, apoi în maghiară. Mai așteptăm câteva minute după ora unu, în speranța că vor veni și ceilați vizitatori care și-au anunțat dorința de a se întâlni cu sălbăticiunile din parc, după care ni se descuie poarta spre cele 320 de hectare de sălbăticie împrejmuite cu un gard din plasă de sârmă prin care circulă un curent de 8000 V (sau cel puțin așa arată panourile de avertizare).

După ce încuie poarta în urma noastră, ghidul ne face un scurt instructaj de “protecția muncii”: mergeți cu grijă, nu faceți gălăgie, vorbiți în șoaptă, rămâneți “grupir”. Întrebăm de plata taxei de intrare în parc (20 Lei/adult) și ni se spune că “o să plătiți la ieșire”. “Doar cei care vă mai întoarceți”, completez eu.

Cu un ghid în frunte și o ghidă în coadă, pornim, în șir indian, către locurile în care vom putea admira cerbi, căprioare, cerbi lopătari, mufloni și mistreți. Deocamdată admirăm baloții de fân din locurile amenajate pentru hrana animalelor pe timp de iarnă, precum și urmele vizibile ale existenței acestora în areal.