Atenție: urmează un articol lung și neterminat
M-am născut și am crescut în Ardeal. Datorită diversității etnice, unii l-au comparat cu Elveția. Ardealul avea (și are) “cantoane” în care predomină românii, maghiarii, secuii, sașii, șvabii și sârbii (sau cel puțin avea, la un moment dat). Despre “cine-a fost primu-n-Ardeal” s-a scris o grămadă. Toți aveau dreptate. Fiecare dreptatea lui, evident. Trăind mult timp departe de locurile natale, am avut prilejul să constat că percepția asupra Ardealului este mult diferită funcție de zona în care te afli. Regățenii zic una, ardelenii zic cu totul alta. Iar politicienii zic după cum bate vântul. The wind of change.
De mic copil, am învățat și românește, și săsește, și (umpic) de ungurește. Mai mare fiind, am uitat săseasca și ungureasca în favoarea mai frecventabilelor englezească, franțuzească și nemțească literară.
Ca nativ ardelean cunosc bine Valea Hârtibaciului și Țara Făgărașului. Ca turist “moldovean” văzut-am Clujul, Brașovul, Sibiul, Timișoara (chit că asta-i în Banat), și câteva zone din Ținutul Secuiesc. Nu-l pun între ghilimele, precum “așa-zisa Republică Transnistreană”, întrucât acest ținut chiar există. Cu, sau fără voia noastră, a românilor verzi. Anul trecut am vizitat zona Tușnadului și a Sovatei. Multă vreme m-am perindat pe la Miercurea-Ciuc. Anul ăsta m-am orientat spre zona Odorheiului Secuiesc, sau Székelyudvarhely, cum se cheamă în limba locului.
În urma unor vizionării unor documetare televizate și după lungi căutări internetice, cumnată-mea a ales locul de popas: comuna Zetea / Zetelaka, satul Sub Cetate / Zeteváralja. După ce tuspatru (eu, consoarta, cumnatul și cumnata) am căzut de acord asupra perioadei de plaisir, care trebuia să pice în ceva zile în care și preuniversitarii și universitarii sunt obligați să-și ia concediu de odihnă, al meu cumnat a stabilit traseul deplasării, respectiv cel din poza de deschidere. Adică dacă e s-o facem cum o fac oamenii buni (de sâmbătă până luni), musai să mergem la destinație prin Ghimeș / Gyimes și să ne întoarcem pe la Lacu Roșu / Gyilkostó.
Sâmbătă dimineața, la prima oră (ora 09:00 AM), pregătiți cu provizii de palincă, vin, sendvișuri și ceva hrană rece (afumături, cașcaval, mai puțin pâine) am purces spre Székelyföld, adică spre Secuime.
Pe la ora 12:00 AM am trecut granița, fiind întâmpinați cu tradiționalul “Isten Hozott!” (Welcome! în engleză sau, apud Google Translate, “Dumnezeu te-a adus!”). Pe noi ne-a adus un Opel mititel, venit din Germania (știți voi: bătrânică unic proprietar, ținut în garaj, sub 105 km la bord reali, utilizat o zi pe săptămână până la piață și retur), dar să nu ne legăm de amănunte. După obligatoria pauză de la vamă, ocolind capitala hargiteană, Miercurea-Ciuc / Csíkszereda, prima oprire a fost la Harghita-Băi / Hargitafürdő (dacă nu v-ați prins până acum, am să dau toate denumirile bilingv, pe de o parte pentru a fi politically correct, iar pe de altă parte pentru a fi mai bine pus la index de către Google).
Pe la Harghita-Băi mai trecusem acu’ vreo 5 ani, dar vară fiind, nu prea era aglomerat. Acum n-aveai loc de mașinile celor veniți să schieze. Ne-am întors în drumul principal și ne-am continuat călătoria către Băile Homorod / Homoródfürdő, încă un loc dotat cu o pârtie de schi, destul de solicitată sâmbătă la ora amiezii. Amiază, adică prânz, adică mâncare. Întrăm la Pensiunea Lobogó / Lobogó Panzió, să ne ostoim foamea.
Loc recomandat de mine, care fusessem acolo în vara lui 2014 și mâncasem un minunat păstrăv la grătar garnisit cu cartofi wedges, acompaniat cu pălincă locală și stropit la sfârșit cu un vin alb rece și sec.
De astă dată, ținând cont de sezon, am optat pentru ceva mai cu greutate: cotlet de porc umplut cu cașcaval ( un fel de Cordon-Bleu adaptat specificului local), cu garnitură de cartofi prăjiți (decongelați), însoțit de murături asortate: varză murată, castraveți și gogoșari în oțet. De băut băut-am apă plată și espresso, alcoolul amânându-l pentru seară, întrucât mai aveam ceva de mers.
Servire exemplară, chelneri binevoitori, trilingvi (Hu, Ro, En). Ți se adresau în maghiară, dar dacă nu percutai rapid, erai imediat abordat în română și nu scăpai de “Doriți și pâine?”, dat fiind faptul că românii sunt arhicunoscuți drept pitofagi (nu-l căutați degeaba în DEX). Cât ne-am băut cafeaua pe terasă, am admirat performanțele schiorilor de pe pârtie, schiori cu vârste cuprinse între 4 și 70 de ani. Pe ușa terasei, un anunț bilingv zicea cam așa: “Întrucât ținem la sănătatea colegilor noștri, în această perioadă a anului nu servim pe terasă”.
Am achitat nota care, cu bacșiș cu tot, n-a trecut de 200 de lei și ne-am continuat drumul spre Zetea. Am ajuns însă la intrarea în Odorheiul Secuiesc / Székelyudvarhely, ratând lejer intersecția prin care trebuia să facem dreapta spre destinație. Ne-am întors vreo 3 km și am nimerit pe drumul cel bun. Am ajuns în satul Sub Cetate și am început să căutăm locul de popas, Casa Vitus Lenke. Nefiind la strada Principală (sau Fő utca cum îi mai zice), normal că n-am găsit-o din prima. Că doar avem deșteptofoane cu GPS, dar trebuie și să știm să le utilizăm. Așa că la ieșirea din sat am întors și l-am sunat pe domnul Nagy Árpád, la care făcusem rezervările.
În urma indicațiilor primite am retrecut podul peste Târnava Mare / Nagy-Küküllő, aici în stadiul de pârâu, și am luat-o pe drumul de căruțe care urmărește firul apei. După vreo sută de metri am ajuns la casa ușor de recunoscut din pozele de pe net.
Am tras mașina în curte, cumnată-mea s-a dus cu gazda să inspecteze apartamentul aflat la etajul semi-mansardat, noi ceilalți rămânând să vizionăm bătătura lui Laci bácsi (în realitate îl cheamă Pista, dar din motive de protecție a datelor cu caracter personal, în conformitate cu Directiva UE 2016/680, i-am schimbat numele). După ce am scanat rapid cei doi câini puși pe lanț, poiata cu găini și motanul care nu prea înțelegea românește (mai târziu am aflat că Laci bácsi este și posesorul a “două oaie”) ne-am retras strategic în foișorul dotat cu un complex bucătăresc pe bază de lemne, compus din sobă cu plită de tuci, grătar și cuptor cu vatră, complex care mai includea și un aragaz cu patru ochiuri alimenat cu butelie, plus un raft cu câteva zeci de CD-uri cu muzică de aproape toate genurile. Lângă foișor, un loc pentru pus ceaunul sau discul (ambele existente în dotarea casei și disponibile 24/7), un leagăn mare, pentru adulți, și unul mai mititel. Am înțeles că vara există și o piscină gonflabilă. Ne-am așezat la masa solidă în jurul căreia se puteau aduna lejer zece persoane și ne-am omenit, împreună cu Laci bácsi, cu ceva pălincă de Cluj din proviziile aduse de acasă. Pálinka de prune oferită din partea casei ne aștepta cuminte în frigider.
După ce ne-am încălzit ne-am cărat calabalâcul în apartamentul care ne era destinat. Era situat la etaj, deasupra locuinței gazdelor. Accesul se făcea separat, pe o scară exterioară din lemn, care se termina într-un cerdac. Din cerdac pătrundeai într-un living imens, mobilat minimal (o canapea în formă de L, extensibilă, două fotolii, două măsuțe joase, televizor cu TV – satelit), din care erau accesibile cele două dormitoare, debaraua (sau dressingul cum se zice mai nou), baia și bucătăria. De pe măsuțele din sufragerie nu lipseau tradiționala csipke (la noi i se zice cipcă) și ceramica de Corund / Korond.
Dormitoarele nu prea mari, cât să încapă în ele un pat matrimonial, două noptiere, un șifonier cu trei uși. Unul dintre dormitoare avea și o terasă cu vedere la cursul Târnavei-Mari (ați reținut că aici ea se numește Nagy-Küküllő?). Pe terasă o măsuță și două fotolii. Baia, spațioasă, dotată cu lavoar, WC, cabină de duș, uscător de păr, mașină de spălat rufe, uscător de rufe pliabil. Bucătăria era cam de două ori mai mare decât a mea de la bloc, având la fereastră locul de luat masa (o masă masivă cu șase scaune), iar pe partea opusă “blocul alimentar”: chiuvetă cu picurător, plită cu patru ochiuri, cuptor (totul electrificat) și hotă, cuptor cu microunde (avea înăuntru și un vas de Jena, cu capac), espresor de cafea, cană electrică pentru încălzit apa, dispozitiv de pregătit sendvișuri calde (sandwich-maker mai pe înțelesul tuturor). Dulapurile suspendate și cele de sub blatul de lucru conțineau cam tot ce-ți trebuie, de la tacâmuri, farfurii, castroane, cești, căni, pahare (apă, vin, tărie), oale și tigăi, până la tel, ciocan de șnițele, tirbușon, polonic. Inclusiv o mașină de spălat vase, de care era să uit, întrucât n-am folosit-o. Cupe de șampanie nu erau, dar erau în schimb pahare pentru whiskey. Să nu uităm frigiderul de 200 L (pe care cumnată-mea l-a umplut rapid cu mâncarea adusă de-acasă “să nu ducem lipsă”, că abia am reușit să mai pun și eu pe interiorul ușii cei patru litri de vin aduși să nu murim de sete) și congelatorul (cu patru sertare) de sub el. Mai multe despre cum arată gospodăria și pe dinafară și pe dinăuntru, găsiți aici. Acuma, dacă v-ați făcut o idee despre dotări și facilități, nu cred că vi se pare prea mare un preț de 10 – 13 Euro/pers/noapte (funcție de numărul de nopți). Nici nouă.
După despachetare am constatat că n-avem pâine și nici apă minerală. Așa că am lăsat șoferul să se odihnească și să păzească sticlele de palincă (he, he) și am plecat să luăm de-ale gurii, să nu pățim ca ardelenii care, în timpul războiului, s-au refugiat în podul plin cu afumături de porc și cârnați și aproape au murit de foame, că n-aveau pită.
Laci bácsi ne-a informat că, dacă ieșieșim în soseaua principală și facem stânga, găsim imediat un “abețe” (ca și în Ungaria, micile magazine sătești din Secuime, în care găsești Ace, Brice și … Chibrite, se numesc ABC). Am făcut noi stânga și am tot mers. Am văzut noi un ABC, dar părea închis. Mai târziu am aflat (citind pe net) că, de fapt nu-i închis, doar trebuie să strigi și apare prăvălierul. Așa că după vreun kilometru, văzând că se răresc casele și se lasă întunericul, am decis să ne întoarcem și să mergem la Mini Marketul din capătul opus al satului, Mini Market identificat cu ocazia bâjbâielilor din căutarea casei Vitus Lenke. Am ajuns înainte de ora închiderii și ne-am făcut cumpărăturile.
La casă, am întrebat-o pe cumnată-mea dacă a luat kenyér. Contrariată, mi-a zis “Ce-i aia?”, în timp ce fata care vindea se abținea să nu râdă. Probabil știa și ea că în zonă, dacă vrei să fii servit, ceri kenyér, nu pâine. Cât am umblat în căutarea ABC-ului, ca orice blogger care se respectă, am tras și câteva cadre reprezentative: cu pădurea la asfințit, cu tradiționalele porți secuiești și cu mărul discordiei arborat pe unele din casele localnicilor.
Odată reveniți, am încropit o cină frugală, că nu ne mai ardea de mers la cârciumă, am băut câte un pahar de vin și ne-am retras la garaj. Eu, care de obicei mă trezesc cu noaptea în cap (e o figură de stil, n-o luați ad litteram), am dormit buștean până pe la 6:45. Cântatul cocoșilor l-am auzit abia după ce m-am coborât din pat. Dar despre ziua de duminică în episodul următor, că și așa m-am întins cam mult la vorbă.
Va urma…