Image may be NSFW.
Clik here to view.
Pe Laura o știu, nu de azi, de ieri, ci parcă dintotdeauna. Nu ne-am întâlnit niciodată în viața reală, dar ne-am conversat (“am dialogat”) de nenumărate ori pe “social media” {Deschid o acoladă, că paranteza nu-i suficientă: În scris, sunt omul ghilimelelor. Fie că vreau să citez (fără a fi acuzat de plagiat), fie că încerc – nu știu dacă îmi și reușește – să fiu glumeț, ironic, cinic sau sarcastic. Închid acolada. Deocamdată.}. Nu numai pe teme culinare. Poate că majoritatea celor care își doresc cartea Laurei, o fac pentru rețetele care n-au fost niciodată publicate pe blog. Blog pe care îl știu de când a trecut de la Cuina Bănățeană la Rețete ca la mama și în sfârșit, la Laura Laurențiu (Încă o paranteză, fără legătură cu subiectul: eu am ars toate aceste etape, sărind direct la luciangavrila.ro. Chit că asta nu mă face nici mai deștept, nici mai important.). În ceea ce mă privește, mi-am dorit cartea Laurei nu atât pentru rețete [în fond, internetul dă pe dinafară de tot felul de rețete (mai mult sau mai puțin elaborate, mai mult sau mai puțin gustoase, mai mult sau mai puțin reproductibile), televiziunile generaliste se întrec în spectacole/show-uri culinare (ca să nu mai zic, că deja știți, că există canale dedicate cookingului/gătitului: Paprika, Food ș.a.m.d.), iar nici printul nu duce lipsă de “Cărți de bucate”, scrise, editate și tipărite cu mai mult sau mai puțin har: Jamie Oliver, Gordon Ramsay, Sanda Marin, plus o multitudine de A.N. (autor necunoscut ar zice prietenul meu, polițistul) sunt doar câteva exemple.], cât, mai ales, pentru scriere. Sau, mai degrabă, descriere. Cândva, undeva, în tinerețile mele, cineva (nu divulg sursa) mi-a spus: “Să scrii ce faci și să faci ce scrii!”. Ăsta este și stilul Laurei. Pe care l-am urmărit și îl urmez.
Laura a avut curajul și ambiția de a trece de la muzică la gastronomie și de la bucătăreala amatoristică la cea profesională – o trecere de la gospodină la lady chef (cu toate că ambii termeni îmi repugnă, primul fiind aparent peiorativ, cel de-al doilea fiind puțin cam prețios și pretențios). Prima transformare (cea care ține de curaj) nu trebuie să ne surprindă: atât muzica, cât și arta culinară au mai multe în comun decât v-ați putea închipui vreodată. Cea de-a doua (care, evident, ține de ambiție) am înțeles-o prin prisma veșnicei dispute dintre bucătarii profesioniști cu ștaif (adică cu diplome, atestate și practică în mai micile sau mai marile restaurante, cu sau fără stele Michelin) și amărâții de bloggerii culinari.
Până acum am vorbit despre Laura, adică despre autoarea cărții. Să vorbim puțin și despre carte. Cu plusuri și cu minusuri. Nu sunt un expert, nici în gastronomie, nici în scriere de cărți, nici în activități editoriale (publishing, cum ar zice mai tinerii mei colegi). Mai degrabă sunt un expert cititor – dacă există cumva această meserie. Din această perspectivă, mi-a plăcut abordarea tehnică a Laurei. Rețetele preparatelor sunt logice și ușor de urmărit: număr de porții, timp de preparare, ingrediente, etape de parcurs. Plus poza de rigoare cu preparatul final. Fiecare din cele 17 meniuri (le-am numărat) redate în carte sunt precedate de o poveste – mai scurtă ori mai lungă – care mi-ar fi plăcut să existe pentru fiecare preparat.
Cândva, undeva, altcineva, mi-a spus: “Orice preparat (culinar, evident) trebuie să aibă o poveste”. Una a lui, fără de care munca celui care a trudit, asudat și zămislit “farfuria”, n-ar fi decât Blowing in the wind sau Another brick in the wall, ca să citez doar din primii doi clasici care mi-au străfulgerat rețelele neuronale. Dacă fiecare preparat al Laurei ar fi avut povestea lui (și sunt convins că Laura are cel puțin câte o poveste pentru orice iese din mâinile-i meștere), cartea sa ar fi fost “fruncea”. Nici așa nu-i rău, ba-i chiar foarte bine. Cititorul are la dispoziție tehnici, rețete, meniuri, idei. Poate sări peste introducerile care însoțesc meniurile, dar mare greșală ar face. Pentru că aceste “introduceri” sunt sarea și piperul pentru care mi-am dorit ca Duminica la prânz să se afle la loc de cinste, nu în bibliotecă, ci la îndemână: ziua pe birou, iar seara pe noptieră.
S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!
