Intenția mea a fost să scriu un articol despre câteva antreuri (sau aperitive) simple, pe care să le puneți pe masă la “cumpăna dintre ani”, în cazul în care nu v-ați rezervat locuri (la 400 Lei tacâmul) la vreun restaurant/pensiune/cabană, ori nu s-a învrednicit nimeni să vă invite la el/ea/ei de revelion.
Ori nu v-ați propus să ieșiți “pe centru” ca să-i vedeți și să îi auziți cântând făcând playback pe cei de la Dire Straits Ace of Base , mă rog, ¼ din Ace of Base.
Voiam să fac o scurtă introducere despre Revelioanele d’antan, dinainte de 1989, din comunism, cum se zice acum (tehnic vorbind, n-am trăit niciodată în “comunism”, unde urma a se aplica principiul marxist-leninist “de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi” ci într-o “societate socialistă multilateral dezvoltată”, în care principiul clamat și declarat era “de la fiecare după posibilități, fiecăruia după cantitatea, calitatea și importanța socială a muncii depuse”). Cum scurta introducere a depășit 2000 de cuvinte, m-am gândit că vă veți plictisi și veți sări peste ea, așa că am transformat-o în articol de sine stătător. Pe care puteți să-l citiți, sau nu. Titlul original l-am lăsat, că mi-a părut frumos. Chiar dacă n-are legătură cu conținutul, lucru devenit banal în zilele noastre.
În Republica Socialistă România, principala petrecere anuală se desfășura de fapt în doi ani. Începea în anul vechi și se termina în cel nou. Crăciunul și Paștele erau mediatizate puțin spre de loc, mai ales dacă erai în mediul urban și aveai cel mult 35 – 40 de ani. Ziua de 25 Decembrie era zi normală de lucru, cu excepția cazului fericit când pica într-o duminică. Sau în sâmbăta cu SRL. Pe vremea respectivă, SRL semnifica “săptămâna redusă de lucru” – în fiecare lună existând o săptămână cu numai cinci zile lucrătoare și două “libere”.
Decembrie fusese proclamată “Luna Cadourilor”. În copilărie mă bucuram mult de această lună. Mai întâi venea Moș Nicolae, care obligatoriu punea ceva în ghete, măcar niște dropsuri. Mai răbdam puțin și venea ziua mea de naștere, apoi sosea Moș Crăciun. Mai pe furiș, dar oricum găsea bradul (al cărui nume oficial era “Pom de Iarnă”) deja împodobit cu globuri din sticlă pictată, lumânări adevărate, artificii, bomboane de pom, lanțuri din hârtie colorată. Avea chiar și o instalație cu steluțe luminate de becuri de 4,5 V (becuri de lanternă) înseriate, instalație alimentată direct la 220 V. Imediat ce Moșul era golit de cadouri, celălalt moș, Moș Gerilă începea să bage la alimentara banane (întotdeauna verzi) și portocale (de cele mai multe ori exagerat de bogate în vitamina C). Apoi aducea “pachetele” pe care cei cu copii acasă le primeau de la “servici”. De regulă dulciuri și uneori portocale, funcție de cât de descurcăreți erau cei de la Aprovizionare, sau de ce, unde și câte pile avea Tovarășu’ Director. Moș Gerilă, substituentul lui Moș Crăciun venea și la grădiniță sau la școală, dar nu la trecerea în noul an, că era vacanță, ci cu vreo săptămână – două mai devreme, la sfârșitul primului trimestru. Șoimii și pionierii mai ziceau câte-o poezie, de regulă fără trimiteri la cele sfinte bisericești, ci puternic ancorate în realitatea socialistă. Cronologic, au fost mai întâi poezioarele cu tovarășul Stalin, apoi cele cu Partidul, cu Partidul și Tovarășul, cu Tovarășul, în final ajungându-se doar la cele în care erau omagiați Tovarășul și Tovarășa (n.a. pentru cei născuți recent – Tovarășul și Tovarășa erau Nicolae și Elena Ceaușescu). Moșul și Bradul erau, în cazul cel mai fericit, nominalizați la categoria “best supporting actor”. Asta întrucât înainte de începerea petrecerii de An Nou, pe 30 decembrie se sărbătorea Ziua Republicii – ziua în care, în 1947, Regele Mihai renunța (mai mult sau mai puțin forțat) la tronul Regatului României, care devenea astfel Republică Populară (un pic mai bine decât Republică Sovietică Socialistă, în componența URSS).
Toată lumea aștepta petrecerea de Revelion. Se organizau astfel de petreceri atât la cantinele intreprinderilor socialiste, cât și în restaurantele din rețeaua TAPL (Trustul de Alimentație Publică Locală) sau din rețeaua Cooperației de Consum. Cei care nu mai prindeau locuri, nu și le permiteau (ceea ce nu prea era cazul), ori nu doreau să petreacă noaptea dintre ani alături de tovarășii de muncă, se organizau acasă, cu rudele sau prietenii. Dacă în localuri antrenul era asigurat de ansambluri vocal-instrumentale sau de soliști independenți (cu sau fără atestat ARIA – Agenția Română de Impresariat Artistic), acasă sursa distracției o reprezenta programul oferit de Televiziunea Română (unica la acea vreme), un program elaborat cu 4 – 5 luni în avans, vizionat și aprobat de înalți funcționari de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste (un fel de securiști artistici) și difuzat începând cu ora 21:00 – 21:30 și încheindu-se cu “Perinița” în zorii zilei de 1 Ianuarie. Cu 10 – 30 de minute înainte de miezul nopții (funcție de cât de locvace era “El Jefe”) se difuza, atât la TV, cât și la radio, Mesajul de Anul Nou al Tovarășului Nicolae Ceaușescu, Secretar General al Partidului Comunist Român, Președintele Republicii Socialiste România. Practic nu începea noul an dacă nu apărea tovarășul pe sticlă. Dacă programul TV de Revelion era neatractiv (și, începând de prin 1985 începuse să devină din ce în ce mai puțin atractiv, chiar dacă era “parțial color”) cei din sudul țării “dădeau pe bulgari”; cei mai favorizați erau însă cei din vestul țării, care prindeau posturile TV din Iugoslavia și/sau Ungaria. În Moldova, fie te uitai la emisiunile Chișinăului, fie apelai la surse muzicale alternative: pick-up cu discuri de vinil, casetofon, magnetofon.
Un meniu la restaurant arăta cam ca meniurile actuale de nuntă “tipic românească”: aperitive, gustare caldă (pește), sarmale (la Piatra Neamț erau “găluști cu afumătură” sau “găluști moldovenești”), fripturi, prăjituri, fructe (mai mult mere decât pere sau portocale), tort, cafea turcească. Petrecerea se încheia cu tradiționala ciorbă de potroace.
Paharul de șampanie nu se dădea la intrare, ci la ora 00:00, iar băuturile erau la porție (încă nu apăruse conceptul de open bar): 100 mL tărie (țuică sau vodcă), vermut sau cocktail, 700 – 750 mL vin alb, 350 – 375 mL vin roșu, 1 – 1,5 L apă minerală. Nu tu whiskey, nu tu Cola, nu tu Red Bull. Dar din asta n-a murit nimeni, mai ales dacă nimereai la masă cu doamne care “nu consumă alcool”. Prețurile erau modice. Dacă meniul de la începutul anilor ’60 costa 45 de Lei, când un salariu mediu era de circa 600 802 Lei, în anii ’70 – ’80 nu depășea 150 – 200 de Lei. Ca idee, în 1985, un inginer stagiar avea o retribuție de 1450 – 2140 Lei (funcție de anul de stagiatură), un maistru câștiga undeva la 2500 – 3000 Lei. Cele mai mari salarii retribuții le primeau directorii generali de intreprinderi: 6600 Lei. Tot atât primea și un profesor universitar, în timp ce un conferențiar ridica peste 3600 – 3800 Lei. Cu alte cuvinte, cam oricine își permitea să petreacă revelionul la o cantină, cârciumă de cartier, restaurant (de lux sau chiar de fițe) – după buget.
Am citit multe “adevăruri” despre cum se petrecea revelionul acasă, înainte de ’89. Apăi cei care au scris, ori au scris pe bază de factură sau de bon fiscal, ori “s-au documentat” precum antivaxxerii ori flat-eartherii (“plat-pământiștii” se pune?). Perioada 1960 – 1989 am trăit-o. Bine, înainte de 1965 pot să-mi amintesc doar doliul național de când a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej (nu-i același personaj cu cel care cânta “Dar dacă dragoste nu e, nimic nu e…”), dar după aceea încă n-a intrat piticu’ ăla neamț, pe nume Alțhaimăr, în memoria mea ca să-mi încurce sau să-mi șteargă fișierele.
Până la finele anilor 1970 nu era o problemă să–ți organizezi un revelion la tine acasă pentru 4, 8 sau chiar 16 – 20 de participanți. Fără a fi parte din nomenclatură. Ai mei părinți erau dascăli, la fel ca și bunicii materni. Bunicii paterni erau parte a satului transilvan: moșu’ Gavrilă era morar (la moara ceapeului), iar bunica ținea gospodăria, după ce în tinerețe lucrase în industria texilă, la Ploiești. Nu țin minte ca mama să fi avut probleme că n-are ouă, carne sau ulei pentru salata boeuf, că n-are din ce face o friptură, sau nu găsește ingrediente pentru prăjituri. La vremea respectivă era la modă să bei Cabernet cu Pepsi – primul luat din alimentară, cel de-al doilea din restaurant. Vodca poloneză Wyborowa, ori cea rusească Stolichnaya se găseau pe toate drumurile, dar la noi în orășel rachiul și vișinata erau baza aperitivelor alcoolice. Iar dacă pofteai rachiu, ori îl cumpărai direct de la producător, ori ți-l făceai (aproape) singur. Eram elev printr-a șaptea, a opta, când tata a “închiriat” câțiva pruni de la IAS, și erau mulți de la noi din orășel care făceau asta. În toamnă ne-am dus și am cules prunele din pomii închiriați, le-am plătit și le-am dus la cazan, de unde am luat în schimb un rachiu de prune tras de două ori. Bine, ne-a revenit doar 85% din el, restul rămânând drept “taxă de procesare” la proprietarul cazanului. Încă se găsea și cafea boabe, iar dacă erai norocos prindeai și câte o cutie de “Amigo”. Berea și apa minerală nu erau o problemă, totul era să ai suficiente sticle “la schimb”.
Odată cu raționalizarea produselor alimentare de la începutul anilor ’80, organizarea revelionului acasă a devenit ceva mai dificilă, dar nu imposibilă. Cât eram studenți, cheful de Revelion era cam ca orice alte chefuri studențești, cu deosebirea că la miezul nopții desfăceam o șampanie și aprindeam niște artificii “Made in China” ca și acum. Și nu mai fumam Carpați fără filtru ci BT (BulgarTabac), țigări cubaneze (groaznic de tari), albaneze, sau chinezești (unele din ele, mentolate). Uneori și Kent sau Assos – le găseai la “bișnițari” cu 100 Lei pachetul. Șampania nu era Dom Perignon sau Moët & Chandon ci Zarea, net superioară vinurilor spumoase (nu spumante) nemțești sau italienești pe care le iei astăzi cu câțiva lei din Lidl sau de la Profi. Plus că recuperai și trei lei pentru fiecare sticlă goală pe care, după ce o spălai și-i dădeai jos eticheta, o duceai la ICVA (circula și un banc pe vremea aceea: Un tip se plângea că este cam strâmtorat. Zicea “Eu câștig cam 3000 de lei pe lună, nevastă-mea încă vreo 2000, mai vindem și sticle de 5000 pe lună și tot nu ne descurcăm cu banii…”). Tot de revelion schimbam coniacul “Ovidiu” cu konjakul albanez Skënderbeu, care, pentru noi, tot coniac era (pe plan intern aveam șampanie și coniac, fără ca să știm că folosim ilegal aceste denumiri de origine controlată, înlocuite ulterior cu “vin spumant”, respectiv “vinars”). Ne puteam delecta și cu whisky. Nu se găsea pe toate drumurile, existând practic trei surse principale de aprovizionare: marinarii din flota de pescuit oceanic (a doua ca mărime din lume), muncitorii care lucrau pe șantierele din Irak, Siria, Libia (aceștia primeau o diurnă în valută, valută cu care puteau cumpăra produse din Shop), studenții străini (de asemenea posesori legali de dolari sau mărci vest-germane, care tot din magazinele ComTurist te serveau cu cele dorite: țigări, blugi, cafea, ness, băuturi “fine”, săpunuri și deodorante “Fa”, casetofoane și videocasetofoane).
Cu mâncarea nu ne prea omoram, dar o salată boeuf, niște icre (de alea făcute cu ulei și griș, nu caviar) sau pastă de pește (margarină frecată cu pește conservat în ulei), o salată de vinete și niște porcării proaspete sau afumate tot aveam pe masă. Sau făceam un chec aperitiv cu brânză de care găseam și parizer. Exista în grup cel puțin o persoană ai cărei părinți tăiaseră recent porcul și măcar una care avea rude prin zonele viticole ale țării. Dacă mergeai cu trenul în decembrie de la Bacău la București, de pe la Focșani nu mai aveai loc în vagoanele care se umpleau de canistre mari (plastic, 20 L) cu vin sau mai mici (5 L) cu tescovină. Noroc că atunci cei 302 km se parcurgeau în trei ore și jumătate, nu în cinci, ca acum. Nu era prea multă căldură în tren, dar nici nu lua foc locomotiva în mijlocul câmpului. Iar dacă nu–ți convenea înghesuiala din tren, puteai lua avionul. Ajungeai în 50 de minute la Băneasa, puteai bea și un coniac la bord (10 Lei), iar biletul Tarom (că nu aveai nici Wizz, nici Blue Air) Bacău – București costa cât un bilet CFR la rapid clasa I, adică exact 208 Lei (nu-l mai am, dar am găsit unul de Iași pe Reddit).
Revenind la mâncare: după aperitive venea piftia (răciturile – adidași și calculatoare de porc se găseau), apoi sarmalele (chiar dacă aveau mai mult orez și mai puțină carne), eventual și o friptură: pulpe de pui la tavă (de regulă se fierbea puiul întreg alături de legume și se făcea supă, pieptul se ducea la salata boeuf, aripile se treceau la pilaf, iar pulpele se transformau în friptură), cu garnitură de piure de cartofi (chiar dacă nu găseai tot timpul cartofi, existau fugii de cartofi, așa-numitul piure NASA), însoțite de murături de casă (home made, ca să înțeleagă toată lumea): castraveți, gogonele, harbuji (sau lebenițe), conopidă, gogoșari în oțet, ori de varză murată sau ardei umpluți cu varză.
La desert se mergea pe foi “Lica” (foi de napolitană) umplute cu cremă de unt margarină și cacao, eventual și nuci, ori cu pastă de rahat – prăjitura cu “pastă de dinți”. Sau se încropea un chec – simplu, cu stafide, cu rahat, cu cacao, cu nuci.
Cozonaci mai puțin, că la Paște era epoca lor de glorie. Mai existau și variantele cu biscuiți: salam de biscuiți, tort de biscuiți, bile sau “cartofi”.
(Va urma)
S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!