Mă screm să aștern pe blog poveste asta, de mai bine de 1400 de zile. Am tot așteptat un moment prielnic, dar, între timp, s-au adunat noi și noi fapte – fapte care au deturnat puțin impresiile inițiale. Dar s-o luăm cronologic. Prin vara lui 2013 am descoperit în Kos o tavernă, să-i zicem Mummy’s Cooking, sau – cum zic localnicii – σε Ευδοκία (La Evdokia). N-a fost o descoperire spontană, ci mai degrabă una rezultată în urma unei documentări destul de consistente pe TripAdvisor. Un local cu mâncăruri tradiționale, gătite în casă, chiar de Evdokia, servite de către fiul său, Elias (un Ilie mai elen). L-am vizitat (și pe Ilie, și pe local) în special la ora prânzului, când era destul de puțin aglomerat. N-am cinat niciodată acolo, serile fiind rezervate tavernei noastre de suflet, Olympiada.
Paranteză: La prima noastră descindere în localul mai sus amintit, vine o fată fâșneță și ne aduce meniurile. “Are you ready?”, ne întreabă ea. Îi spun soției “Luăm Symi shrimps?”. Fata face ochii mari și zice: “Aoleu, sunteți români?!” “Da, dragă. E ceva în neregulă cu asta?” “Păi eu sunt din Iași”. “Și noi din Bacău.”. Vorba filmului (Casablanca, 1942): “I think this is the beginning of a beautiful friendship”.
La Mummy’s Cooking am avut surpriza să găsim Symi Shrimps, acei mini-creveți rumeni și crocanți pe care i-am descoperit într-o escapadă în Santorini.
Tot aici, am degustat, la insistențele lui Ilie, zargana. It loks like hamsi, but is not hamsi, mi-a zis Ilie când l-am întrebat ce-i “zargana”. Și am aflat:
Într-una din zile, am comandat, în conformitate cu meniul aflat pe mese, calamar umplut. Politicos, Ilie mi-a explicat că această specialitate grecească se face (și) la grătar, iar grătarul pornește după ora 2.00 PM (politica firmei). Am înțeles, și am luat fried kalamari, făcut în tigaie:
A fost bun, dar mi-a rămas gândul la “stuffed kalamari”. Am revenit, în altă zi, după 2.00 PM, așa cum Ilie zis-a, ca să găsim grătarul la lucru. (Poza cu Ilie este preluată de aici)
Ostilitățile, desfășurate în Basic English împănată cu cuvinte (adăugate de mine în neogreacă și/sau greaca veche), au decurs cam așa:
- Ilie: Ce-ați pofti?
- Eu: Ați pornit grătarul?
- Ilie: Bineînțeles.
- Eu: Păi atunci vrem niște calamar umplut.
- Ilie: Știi, de obicei nu prea facem calamar umplut. Dar puteți lua calamar prăjit.
- Eu: Asta am luat ieri. A fost minunat, dar azi vrem calamar umplut.
- Ilie: Prietene, calamarul umplut este o specialitate tradițională, pe care noi, grecii, o facem, de obicei de Crăciun.
- Eu: Ilie, nu cred că am să fiu aici de Crăciun, așa că aș dori să mâncăm calamar umplut ACUM!
- Ilie: Păi acum mama nu face, că nu prea există cerere. Și știi, cred că nici n-o să-ți placă!
- Eu: Rămas fără replică, comand din nou Symi shrimps, caracatiță în oțet și bere, multă bere Mythos.
După această instructivă discuție cu Ilie, mi-a rămas gândul la calamarul umplut, gândindu-mă că n-am să-l pot savura vreodată. Se termină vacanta în Kos, ne întoarcem în scumpa noastră patrie și decidem să rămânem 2 – 3 zile în București, alături de fiica noastră cea mai mare. Și unica, de altfel. Ne ducem într-o seară în Centrul Vechi. Unde ochesc o terasă cu scaune albastre și mese acoperite cu țesături alb-albastre. Arunc o privire pe meniul afișat la intrare, și ce-mi văd ochii:
Trecem mai departe, mergem La Mahala, unde luăm mici și bere. Nici de data asta n-a fost să fie.
În iarna lui 2016 (povestea finală cu Ilie se întâmpla în august 2015), obligațiile profesionale mă găsesc în Galați. Gazdele de la “Dunărea de Jos” University of Galați mă invită la un prânz oficial la un restaurant de patru stele amplasat pe faleza Dunării. Arunc o privire pe meniul personalizat dedicat evenimetului și văd, printre altele, “Ton în crustă de susan, acompaniat de calamar umplut cu orez și fructe de mare”. Îmi zic: “Asta-i!”. Dau comanda, primesc preparatul, îl analizez din punct de vedere vizual, olfactiv și gustativ, după care zic (pentru mine): Ilie, ai avut dreptate, n-o să-mi placă.
Au umplut calamarul cu orez și surimi! Frate, ești local de top, ai patru stele și tu-mi pui surimi în umplutura calamarului? Mai bine îl lăsai cu orez pur și simplu!
Dezamăgit, amân să descriu experiența. Măcar tonul a fost OK, l-am repetat acasă, a ieșit de nota 8 din 10, ceea ce zic eu că a fost o lecție interesantă. Dar totuși, surimi? Nefiind încă lămurit despre cum ar trebui să arate un calamar umplut, în vară m-am dus în Rodos. Nu neapărat pentru calamar, ci datorită faptului că în locul meu de vacanță (insula Kos), agențiile românești de turism n-au mai arvunit chartere, pentru că Siria, pentru că refugiați, pentru că dă rău la business.
În Rodos am ales un hotel într-o zonă ceva mai departe de fluxul principal de turiși, în ideea de prețuri mici, aglomerație puțină, plus local mai bine simțit. Și n-am greșit. Am găsit, relativ aproape de hotel, în drumul spre “zona turistică” o Psarotaverna (aka restaurant cu specific pescăresc), unde aveau… exact “calamar umplut”. La un preț moderat (să zicem 10 – 12 Eur/porție), comparativ cu 50 Eur/kg de pește proaspăt.
Pănă să ne dumirim și să facem pozele de rigoare, băiatul care ne-a servit a tăiat aripioarele calamarului și l-a feliat, urându-ne “Kali orexi!” (“Poftă bună!” – în caz că nu v-ați prins).
Ce să mai zic? Că a fost minunat? Că a fost excelent? N-am cuvinte întru descrierea senzațiilor simțite de papilele gustative. Am rămas “speechless”, cum ar zice britanicu’! Am revenit, comandând din nou, cu obstinație, “calamar umplut”. N-am fost dezamăgit nicidată!
Plăcut surprins fost-am, anul acesta, la un restaurant din Bacău – Amarante pe numele lui de botez, care avea în meniu “calamar umplut cu brânză Feta”. Comandat, văzut, gustat, plăcut – asta ar fi istoria, pe scurt. În imagini:
Bottom line, (în concluzie, cum zice-ar rumânu’): dacă vreți să mâncați un calamar umplut ca la mama lui, nu vă duceți în Galați, mergeți la Amarante, în Bacău, și n-o să regretați!
S-aveti poftă și să ne revedem sănătoși!