La majoritatea pescăriilor din târg se găsește somon proaspăt: întreg, rondele, fileuri. Are o singură hibă din punctul de vedere al adepților alimentației “bio”: e somon de crescătorie, echivalentul acvatic al puilor crescuți în baterii industriale în fermele avicole. Fiind un produs industrial de masă, nici prețul nu-i prohibitiv, netrecând de 50 lei/kg somon filetat. Snobii și hipsterii fac nazuri: că-i îndopat cu hormoni, că-i hrănit cu coloranți “din chimicale” ca să prindă carnea culoarea specifică, că-i crescut înghesuit ș.a.m.d. Și dacă le pui în față două bucăți de somon gătite identic, 99% dintre ei nu-s în stare să deosebească somonul de crescătorie de cel sălbatic.
Acuma, drept îi că se găsește și pe plaiurile mioritice somon sălbatic (provenit din pescuit, nu din salmonicultură), dar și ăsta are o hibă: e congelat. Dacă ar fi proaspăt pescuit, prelucrat, refrigerat și adus rapid pe calea aerului din zona de proveniență, nu l-ar cumpăra aproape nimeni, dat fiind prețul său, croit pe măsura eforturilor depuse în a-l aduce în galantar în stare proaspătă.
Nu încerc să înclin balanța nici în favoarea somonului sălbatic, nici a celui de crescătorie, pe de o parte pentru că nu mi-am propus să mănânc doar alimente “bio”, “eco”, “fără chimicale”, astfel încât să trăiesc până la vârsta de 175 de ani, iar pe de altă parte pentru că nu sunt suficient de zgârcit pentru a nu-mi permite, când și când, câte o extravaganță culinară.
Pe scurt: n-am găsit somon sălbatic proaspăt, drept pentru care am luat niște fileuri congelate, ambalate frumos, pe care producătorul/comerciantul n-a omis să scrie, cu litere de-o șchioapă, zona de proveniență și nici faptul că are “omegi”:
Cum peștele congelat, înainte de a-l prepara, nu trebuie dezghețat cu forța, am lăsat cele două fileuri să se dezghețe lent, peste noapte, în frigider, fără a le extrage din ambalaj.
A două zi le-am eliminat excesul de apă tamponându-le cu șervete absorbante, apoi le-am asezonat, pe ambele părți cu un strop de sare afumată, o pișcătură de piper negru cu lămâie și un praf de cimbru uscat (pe acesta din urmă mi-l prepar singur: cumpăr cimbru proaspăt din piață, apoi îl uit câteva săptămâni într-o pungă de hârtie 
).
Am uns o tigaie antiaderentă cu puțin ulei din sâmburi de struguri (începe să fumege la o temperatură mult mai mare decât uleiul de măsline ori cel de floarea soarelui), am încins-o la foc mediu spre mare și am pus fileurile în tigaia încinsă, cu pielea în jos. Nu pentru mult timp, doar pentru 3 minute.
Le-am întors cu grijă ca să nu se rupă și le-am mai lăsat în tigaie încă 2 minute.
Le-am scos apoi și le-am garnisit cu legume (tot scoase de la congelator: broccoli, morcov baby, mazăre) gătite la abur (nu prea mult, 10 – 15 minute). Peste legumele aburite din farfurie puteți pune o bucățică de unt, ceva sare, niscaiva piper, iar peste pește puteți stoarce niște zeamă de lămâie.
Lângă farfurie, nelipsitul pahar cu Chardonnay de Sâmburești, rece și sec.
Nu vă bucurați, că povestea nu se termină aici!
Cum nu ne-am învrednicit să terminăm (în duet) cele nici 400 g de somon la o singură masă, ne-am mutat la altă masă, vorba cântecului. A doua zi. Peste resturile de somon rămase am turnat vreo două lingurițe de sos Teriyaki și le-am bombardat conștiincios cu multe microunde, mici și rele (700 W, timp de 90 de secunde). Dezghețând, gătind sau încălzind mâncarea în cuptorul cu microunde, nu vă iradiați, nu vă cresc urechi pe spate, nici o a treia mână, și nici nutrienții din mâncare nu se transformă în radicali frumoși și liberi – asta în ciuda tuturor dezvăluirilor apocaliptice de pe net (Adică “ceea ce guvernanții/masonii/illuminati/reptilienii/younameit nu vor ca tu să afli”. Dar tu ești mai deștept decât guvernanții/masonii/illuminati/reptilienii/younameit, afli și dai “share” într-o veselie, ca să se deștepte tot poporu’. Închid paranteza).
Înainte de această operațiune, am pus la fiert în apă cu sare trei cartofi albi, abia ieșiți de pe sub razele zeului Ra (v-ați prins că este vorba despre cartofii noi cu țara de proveniență: Egipt), potriviți ca mărime.
După ce i-am fiert vreo 12 – 15 minute, i-am scurs, i-am lăsat să se răcească puțin, cât să nu mă frigă, apoi i-am curățat, i-am feliat și i-am aruncat. Într-un castron mai măricel, unde i-am asezonat cu sare și piper. Dar nu așa, pur și simplu. Am folosit sare roz de Himalaya (când cineva vă poveștește cât de pură este această sare unică, transmiteți-i din partea mea că splendida nuanță de roz se datorează tocmai impurităților conținute, în special Fe2O3 – care este și unul din principalii componenți ai ruginii) și piper negru cu lămâie. Am mai pus o lingură – două de ulei de măsline și 2 – 3 picături (nu mai mult) de ulei de susan. Dacă n-aveți ulei de susan, încercați (dar tot așa, doar câteva picături) cu ulei de arahide sau din sâmburi de dovleac. N-o să vă pară rău.
Peste toate astea am pus somonul Teriyaki rupt în bucățele, am aruncat câteva fire de pătrunjel verde tocat grosier și am stors peste toate ingredientele zeama unei jumătăți de lămâie. Dacă nu obosiți între timp, mai puteți arunca peste preparatul final câteva boabe întregi de piper roșu. Așa, pentru contrast cromatic. Bine, în același scop puteți folosi și câteva rondele fine de ardei iute roșu. Depinde cum vă împăcați cu iuțeala lui.
Cam asta ar fi tot. Ah, am uitat să vă zic că ar merge alături și-un pahar de vin. Ori Chardonnay-ul amintit mai sus (deși nu cred că v-a mai rămas), ori un rosé tânăr și sprințar, bine răcit. De Purcari. Recomand călduros.
S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!